Tristeţea este o stare dureroasă, indisolubil legată de viaţa pământească a oamenilor, şi creează deseori o situaţie psihică cu multe consecinţe grave. Tristeţea, sub orice formă, este tristeţe şi-l supără pe om. Însă mult mai grav este modul rău de confruntare a ei, lipsa controlului de sine şi a examinării de sine şi atribuirea responsabilităţii pentru starea ei într-un mod greşit lui Dumnezeu. De aici şi tragerea concluziilor greşite.
La întrebarea Tristeţea este în natura omului?, răspunsul pe care ni-l dă Sfântul Maxim Mărturisitorul este clar şi neşovăitor: de vreme ce Dumnezeu n-a creat răul, acesta a intrat în natura oamenilor datorită căderii protopărinţiilor, deci şi tristeţea este un element ulterior în natura omului.
Tristeţea este prezentă în societate, în lume, sub două forme:
a) în sensul de tristeţe drept consecinţă a unui rău;
b) în sensul de tristeţe ca durere din virtute.
Sfântul Ioan Hrisostom ne înştiinţează că „avem nenumărate prilejuri să ne întristăm. Există numai o singură cale de scăpare din această anomalie, calea virtuţii; sau mai bine spus şi această cale are tristeţe, însă nu tristeţe nefolositoare, ci plină de câştig şi folos”.
În primul caz se includ acele activităţi şi fapte ale omului care se opun învăţăturii creştine şi care devin prilejul apariţiei sau izvorârii mâhnirii sau tristeţii. Dezvoltarea diferitelor patimi, precum ambiţia, avariţia, lăcomia ş.a., devin cauza provocării tristeţii celor ce le doresc pe acestea, dacă nu este posibilă împlinirea lor. Este firesc să se mâhnească sau să se întristeze ambiţiosul, dacă nu obţine slava căutată.
Aceasta este tristeţea din eşecul scopului urmărit al situaţiilor lumeşti şi sociale, şi care n-ar exista dacă omul n-ar fi aşa de absorbit de lucrurile lumii. Din moment ce survine din eşecul aspiraţiilor şi scopurilor, atunci această mâhnire este „perisabilă şi sinistră”. Este mâhnire sau supărare voluntară.
Tristeţea ca judecată din partea lui Dumnezeu, având sensul de încercare sau de „pedagogie”, se întâmplă iarăşi din activităţi şi fapte ce se împotrivesc Legii lui Dumnezeu, precum ar fi prostituţia, lăcomia, necurăţia, ambiţia, iubirea de arginţi, iubirea de trup, blasfemia lui Dumnezeu, ridiculizarea celor sfinte, exploatarea orfanilor sau a văduvelor şi, în general, după Apostol, „tot ceea ce se împotriveşte învăţăturii sănătoase”. Toate aceste fapte arată o stare formată şi cauzată de îndepărtarea de Dumnezeu, de contestarea lui Dumnezeu şi uitarea Lui. Uitarea progresivă a lui Dumnezeu conduce la apariţia păcatului. „Când suntem indiferenţi faţă de Dumnezeu, începem să gândim viclean şi să facem păcate”, iar „de la uitare trecem la neglijenţă, de la neglijenţă la dispreţ şi la indiferență şi la dorinţe păcătoase”. Sfântul Nicolae Cabasila leagă uitarea de Dumnezeu cu diminuarea iubirii pentru El: „Când această patimă înaintează şi uitarea umple spațiul sufletului, atunci se ofileşte şi iubirea acestuia, după care începe să încolţească şi opusul iubirii cu o persistenţă continuă în memorie. Când iubirea s-a stins, intră nepăsarea şi fărădelegea”. De aceea, spune Sfântul Marcu Ascetul, „Cel care uită de Dumnezeu se întoarce spre pofte şi devine nesimţitor”.
