Mai înainte
Într-o introducere scrisă pentru una din cărţile mele anterioare am mai spus o dată ce vreau să spun acum.
În lumea noastră totul, dar absolut totul se mişcă, dar mişcarea este ȋntr-un cerc. Sau pe un cerc. Nu este atât de important dacă rotaţia unei zile durează 24 de ore (aproximativ), 365,25 de zile pentru un an sau 25.765 de ani, cât ţine precesia echinocţiilor şi a solstiţiilor. Ce aste de reţinut este că toate sunt ciclice, ȋn CERC.
Totul parcă e un făcut, se ȋntoarce la ce a fost odată…
Probabil din această cauza, karma mea a făcut să mă reȋntorc la un vechi volum de rubaiate, cum a fost și primul, la faptul că volumul iniţial conţine chiar 75 de strofe, la faptul că tot atâţia ani am şi eu, precum şi la faptul că prima carte din biblioteca mea a fost un Omar Khayyam.
Aşadar… Demult, acum 20-30 de ani, am încercat să scriu, tălmăcind ȋn limba mea maternă, româna, câteva din cuvintele rămase de la un celebru om, matematicianul-poet-astronom, Abu´l Fath Omar ibn al-Khayyam.
Am arătat atunci de ce m-am oprit la el, cu toate că limba lui de acum o mie de ani – la fel ca cea de acum – este foarte departe pentru mine.
Primele cărțulii au fost traduse – mai întâi din franceză, apoi a doua din germană, limbi ȋn care mă descurc – catrene rămase nouă, scrise real sau iluzoriu de catre fiul celui care confecţiona corturi. Pentru că nimeni nu poate fi sigur, ca sutele de catrene care circulă astăzi, că au fost scrise de aceeaşi mână. Dar asta-i o altă poveste.
Ambiţia mea a fost, este şi va rămâne de a scrie ȋn sistemul acurat şi strict al catrenului, ȋncercare pe care am făcut-o şi cu propriile mele versuri, gândite şi scrise de-a lungul vremii.
Patru rânduri, trei rânduri cu o rimă, un rând cu o alta, sau toate patru la fel. Două propoziţii spunând ceva, a treia liberă afirmând ceva contrar, iar a patra ȋncercând să ȋmpace cele două afirmaţii.
Miile de cuvinte ştiute şi folosite, chiar aşa simplu ȋmperechiate, trebuiesc să oglindească ceva ce doar cugetul din tine poate să priceapă, iar recitind ȋn acea limbă orientală, lipsită de vocale scrise, vocea versului se aude ca o muzică pe care toţi ar dori s-o cânte, dar mult mai puţini reușesc.
Dar mai interesant este că de multe ori, descriind partea tragică a iluziilor pierdute ale zilelor şi mai ales ale nopţilor, pe care experienţa ne-o dă, e indicat să foloseşti un zâmbet. Căci zâmbetul, zâmbetul acela tăcut – nu zgomotosul hohotit – este ca şi parfumul invizibil al florilor, ceva sfânt care nu se va ridica niciodată din uscături veştede.
Acum, mai de curând, crezând că am un gram de experienţă, am luat iarăşi ȋn mână primul volum de catrene al lui Khayyam, tipărit pentru noi europenii ȋn 1859 de către poetul și traducătorul britanic Edward FitzGerald, unde au fost traduse iniţial doar 75 de catrene ȋn limba engleză. Volumul se intitula pe atunci Rubaiyat of Omar Khayyam.
Voi ȋncerca din nou să spun pe româneşte ce am ȋnţeles eu ȋn aceşti 75 de ani ai vieţii mele despre câteva gânduri scrise acum o mie de ani şi despre cele 75 de perle traduse ȋntr-o cărticică pe care o păstrez de când am ȋnvăţat să citesc.
Dacă reușesc – nădăjduiesc asta – voi fi mândru că nu m-am rugat ȋn vânt, cerându-i celui care ştie şi poate să mă ajute de a dori să realizez azi mai mult decât am făcut-o până ieri.
***
Încerc să scriu ultima mea carte – probabil – ca o răzbunare a faptului că mama mea care mi-a arătat, când aveam cinci ani, cum se scrie A de la Alexandru, a scris prima ei carte la vârsta mea de astăzi, 75 de ani.
Cartea mamei mele s-a chemat Amintiri, deci şi a mea se va numi la fel.
Mama mea a scris despre ce a trăit şi nu a vrut să fie uitat, eu aş vrea doar să scriu despre ce-am aflat atunci când de la ea am ȋnvăţat ceea ce astăzi ştiu.
În mii de ceasuri viaţa este grea
tu ia din anii tăi ce ei nu vor uita,
omule, să fii fericit măcar o clipă
căci astă clipă doar e toată viaţa ta.
…mulţumesc
