ŞOIMENI – ŞINTEU, SUFLETUL MEU
Monografie geografică, istorică şi etnografică

Lucrarea de faţă reprezintă o continuare a unei preocupări de aproape 40 de ani asupra geografiei locale, a istoriei social-politice, economice, etnografice, culturale, a vieţii religioase şi şcolare din satul meu natal, căruia i-am călcat cu picioarele şi cu sufletul, aproape fiecare colţ de pământ! Tema tratată este o dorinţă mult mai veche de a demonstra concret că şi „pe acest picior de plai, pe această gură de rai” românii au trăit şi au înnobilat aceste meleaguri din negura istoriei până în ziua de astăzi. Prima încercare concretă de a realiza o astfel de lucrare s-a materializat în 1981, prin lucrarea de licenţă, la absolvirea facultăţii de istorie-filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, sub îndrumarea şi controlul competent a profesorului academician Nicolae Edroiu.


În ciuda multor vicisitudini istorice, care de altfel nu au ocolit poporul român, şoimarii-şinteuani, generaţii după generaţii, într-un şir neîntrerupt, daci mai întâi, daco-romani mai târziu şi în urmă români, alături de care s-au mai aşezat pe parcursul timpului, maghiari, evrei şi ţigani, au trăit şi muncit, legaţi prin mii de fire nevăzute de aceste locuri, pe care le-au fertilizat şi nu le-au părăsit pentru a trăi în altă parte decât aici, unde se ştiau şi se mai ştiu din moşi şi strămoşi.

Importanţa istoriei locale trebuie privită prin prisma informaţiilor, unele chiar inedite, pe care le poate aduce orice studiu monografic asupra aşezărilor omeneşti. Astfel pot fi îmbogăţite informaţiile despre o anumită zonă, privitoare la cultura materială şi spirituală într-o anumită epocă istorică. Dintr-un astfel de studiu monografic pot să apară noi date sau pot fi întregite mai vechi cunoştinţe despre ocupaţiile locuitorilor, despre evoluţia demografică, poate fi urmărită, pe concret, stratificarea socială la un moment istoric dat. O deosebită importanţă a istoriei locale o are şi relevarea unor aspecte concrete ale culturii spirituale, manifestărilor folclorice, care astfel vor îmbogăţi cunoştinţele etnografice referitoare la zona în care se află localitatea respectivă.


Demnă de reţinut, ca o componentă deosebită a importanţei ce se acordă istoriei locale, este şi contribuţia care poate fi adusă la îmbogăţirea informaţiilor despre evoluţia şcolii, despre gradul de instruire a populaţiei respective la un moment dat. Pot fi întregite informaţiile privitoare la arhitectură, la dezvoltarea ei şi a construcţiilor edilitar-gospodăreşti de-a lungul secolelor. Profundele transformări social-economice petrecute în a doua jumătate a secolului XX şi în viaţa localităţilor rurale, impun intensificarea cercetărilor şi bine înţeles a achiziţiilor, începând cu monumentele arhitecturii populare şi încheiind cu uneltele tradiţionale, azi depăşite, obiecte ceramice învechite aruncate prin poduri, cămări etc., expuse degradării şi dispariţiei. Datoria unui modest cercetător localnic este să scoată la lumină astfel de vestigii ale culturii materiale şi spirituale, prin publicarea unei astfel de monografii care să evidenţieze aceste aspecte sau mărturii concrete ale existenţei noastre originale şi pline de înţeles istoric. De altfel, o parte a acestei obligaţii a fost îndeplinită prin realizarea muzeului de istorie şi etnografie a comunei Vultureni, unde au fost adunate atât numeroasele descoperiri arheologice de pe raza comunei Vultureni, cât şi îmbrăcăminte, obiecte casnice, icoane, ceramică, unelte şi mijloace de tracţiune agricole etc. Istoria locală îşi are, deci, importanţa ei, atât prin concretizarea evenimentelor istorice la localitatea respectivă, cât şi prin reliefarea ocupaţiilor, aspiraţiilor, bucuriilor şi mai adesea a necazurilor locuitorilor respectivei aşezări omeneşti.


Deci, fără falsă modestie, pentru o mai temeinică şi complexă prezentare a realităţilor din cuprinsul zonei satului Şoimeni, am pornit, chiar dacă la început fără experienţă dar entuziast, să aduc şi eu o contribuţie la realizarea unei sinteze de mare importanţă, referitoare la istoria naţională. Dintr-o astfel de convingere am pornit la realizarea acestei lucrări, pentru care aduc mulţumiri tuturor celor care m-au ajutat şi îndrumat în greaua, dar nobila sarcină la care m-am angajat.


Când am pornit la realizarea acestei monografii, nu am avut decât câteva informaţii vagi în legătură cu istoria satului Şoimeni. Dar, pe parcursul cercetărilor pe care le-am făcut, am găsit unele surse care pot fi considerate ca încercări de studiu monografic asupra satului Şoimeni, însă nu în accepţiunea care se dă astăzi acestui termen.


Consider lucrarea de faţă atât o datorie cât şi o cinste deosebită, dedicată atât acestor oameni deosebiţi, cât şi tuturor locuitorilor Şoimeniului, sat cu „oameni de omenie şi aproape cumsăcade”. Lor, celor care s-au născut şi au trăit aici, la poalele Pietrei Şinteului, le este dedicată monografia de faţă, deoarece viaţa, societatea, istoria, înseamnă oamenii care-i conferă substanţa vie. Vom urmări aşadar modul lor de existenţă de-a lungul mileniilor, cu tot ce înseamnă viaţă omenească, diferenţiat, în funcţie de structura socială, nuanţat în raport cu condiţiile concrete care au existat în fiecare epocă istorică.


Satul Şoimeni este atestat ca atare într-un document din 1332, dar trebuie arătat că de fapt numele său apare mai întâi într-un document din 1310, în care se vorbeşte de izvoarele Văii Şoimeniului „fluvium Solumus” – valea Şoimului. Aşadar se poate afirma că Şoimeniul a depăşit 7 secole de la prima atestare documentară, dar de fapt satul are o existenţă multimilenară, fapt dovedit de imensa cantitate de ceramică veche descoperită în hotarul satului. Despre aceste lucruri va fi vorba în capitolele care urmează acestei introduceri.

Dacă fiecare dintre noi este un univers, atunci centrul acestuia nu poate fi decât punctul din care pleacă undele copilăriei, domiciliul nostru real, la purtător, şi nu cel înscris în buletinul de identitate! Universul nostru personal, unic şi irepetabil, are un singur punct de sprijin, determinat de un mănunchi de coordonate, este punctul în care se întâlnesc, locul în care am văzut lumina zilei, dragostea mamei, mâna care modelează lumea; inima şi mintea noastră, ca nişte flori de nufăr, care se deschid cu uimire spre a bea cu nesaţ din roua poveştilor spuse de bunici, pentru a se lăsa mângăiate de briza reconfortantă a istoriei strămoşilor, caruselul anotimpurilor, şiragul sărbătorilor, de la Crăciun la Paşti şi Rusalii şi până la următorul Crăciun; emoţia primei litere, scrisă cu stângăcie, primele vise, impetuoase, ignorând primejdiile, iau în posesiune lumea, ca un legământ, o promisiune de a alege un loc, de a construi, de a lăsa în urmă ceva.

Acasa mea

Acasa mea!… ce grai divin de dulce şi fierbinte,
ce lacrimi şi fiori îmi vin, când mi te-aduc aminte!
Am fost în mii de locuri moi cât lumea-i de frumoasă,
dar nu-i niciunde ca la noi în dulcea mea Acasă.


Acolo-mi arde curcubeu în orişice fereastră,
acolo soarele-i al meu şi dragostea-i a noastră.
Acolo-i dulcele sărut, pe crucea întreită,
mai lung, mai moale, mai tăcut ca taina-nveşnicită.


Acolo-ntins pe-al ierbii sân, tot greul mi se-alină
şi-adânc despovărat rămân în liniştea divină.
…De când tot merg şi merg s-ajung şi-amintea-mi tot aduce
un dor atât de greu şi lung de-Acasa mea cea dulce.

…Am fost în mii de locuri moi, cât lumea-i de frumoasă,
dar nu-i niciunde ca la noi, în dulcea mea Acasă.


Traian Dorz