Cuvântul înaintea celorlalte
Dragii mei cititori, în cazul în care veţi exista, voi, acei câţiva care aveţi răbdarea să citiţi aceste rânduri… Vin astăzi – pentru a nu ştiu câta oară – să spun câteva vorbe aşa, ca o introducere, înainte de a spune cuvintele ce se doresc a fi versuri.
De foarte mulţi ani şi de foarte multe ori oamenii şi-au pus această întrebare: De ce scriem noi asta? Motivele sunt descrise în milioanele de incunabule cu aer filosofico-lingvistic scrise (iarăşi) de cei specializaţi. Motivele mele vin – sau mai corect au venit – dintr-o povestire. Aşa ca toată „filosofia” mea.
Demult, când – obligat de moda acelor ani – trebuia să învăţăm, noi, nişte copii, am fost supuşi unui test. Am ştiut şi cum se chema testul, dar am uitat. Probabil şi cei care făceau testul trebuiau şi ei să înveţe. Aşezaţi în băncile alea vechi din lemn ale şcolii, am primit fiecare două foi albe de hârtie, veşnicul format A4. Omul din faţa clasei a spus aşa:
– Aveţi timp o oră ca pe o foaie de hârtie să scrieţi ce „vedeţi” pe cealaltă… Începeţi.
Am închis ochii şi mi-am amintit ce-mi povestea tata atunci când era acasă, dar mai ales când nu avea voie să fie şi el acolo. Și am început să scriu. Când foaia de hârtie a fost plină, dar povestea nu era gata, am ridicat mâna cerând încă o foaie. Omul de la catedră a venit la mine, a luat hârtia mea scrisă, a zâmbit şi a spus:
– Fodorac, tu eşti liber, mai vedem noi… Și m-a dat afară din clasă. Puteam face ce vroiam.
……………………………………………………………………..
Rămas cu acest gând, am ştiut de atunci că ceea ce cred că este de spus trebuie spus, chiar dacă e interzis sau dacă nu este nimeni care să asculte. Iar dacă ai posibilitatea ca alături de cele câteva cuvinte să aşezi o imagine, atunci omul care ţine-n mână cartea stă alături de cel care scrie, ascultând ce acesta vede sau privind şi el ce scriitorul îi povesteşte.
Am hotărât din nou să încerc a scrie aceleaşi catrene, fiindcă – după cum am spus şi în alte „introduceri“ – aşa am promis acelui OM care mi-a dăruit prima mea carte, Omar Khayyam. Omul acela a plecat demult, cartea o păstrez lângă a doua mea carte, „abecedarul” moştenit de la mama, iar promisiunea trăieşte şi azi, rămasă în amintire. Căci cine uită nu merită.
Aşadar voi încerca să aşez în acest nou volum câteva vorbe scrise de-a lungul timpului, adăugate unei fotografii în format de „carte poștală“. Vorbele le-am trimis aşa, dispersate, acelor oameni cu care în lungul vieţii am împărţit câteva clipe. De sărbători, de aniversări, de bucurie, de necaz, degeaba…
Astăzi – sper că nu degeaba – le strâng şi le dăruiesc acelor care au bunăvoinţa de a le citi, transformate în scurte sfaturi pe care le-am dat tuturor. Acela care mereu are ceva de dăruit este cel mai avut om din lume, iar eu nu vreau a mă opri să caut mai departe, să caut ce nu ştiu.
Se spune că acum două mii de ani Iisus Hristos ar fi spus: Oricine caută nu trebuie să se oprească din căutare până nu găsește. Și când vei găsi, te vei cutremura, te vei minuna şi vei fi stăpân peste toate.
Mulţumesc din suflet celor care mă ajută să scriu şi celor care sunt curioşi să citească ce am scris.
Nordheim – Baden-Württemberg, august – septembrie 2018
