portrait-alex
Am fost adus pe lume în ţara Moldovei, după ce s-a sfârşit a doua conflagrație mondială, în 1946; tata, un ofiţer proaspăt întors din război, şi mama, care aştepta de un car de vreme, s-au hotărât să-şi înceapă viaţa. Am copilărit în inima Ardealului la câțiva paşi de Alba Iulia, la Petreşti, unde ai mei s-au ascuns dat fiind faptul că părintele meu avea pe piept Coroana României dată de Rege, şi au robotit la o fabrică de hârtie. De aceea probabil, de fiecare dată când mă pregătesc să scriu, mă uit la foaia albă şi murmur în gând o rugăciune în cinstea tatălui meu, care m-a învăţat cât de greu se face bucata de hârtie şi care mi-a zis: gândeşte, dacă nu trebuie scris, spune, aşa salvezi viaţa unui brad…
Am făcut şcoala medie sau liceul – cum se cheamă astăzi – pe malul Begăi, la Timişoara, unde m-a trimis tata, care a respectat tradiţia şcolii, el terminând şcoala specială de război tot acolo.
Gândindu-mă că tot sau aproape tot ce noi cunoaştem s-a adunat în decursul anilor din ce am aflat de la alţii care au spus-o, dar de cele mai multe ori au scris-o, mi-am zis acum, la venirea iernii mele, să însemnez câteva vorbe care m-au însoţit de-a lungul vieţii. Și fiindcă am aflat că ceea ce pentru o crisalidă înseamnă sfârşitul lumii reprezintă o lume nouă pentru flutur, m-am gândit la versuri, închinându-mă în faţa armoniei stricte a rimei şi admirând vraja de a încerca a spune mulţimea gândului în câteva cuvinte.

Acum câţiva ani, făcând prima mea încercare de a pune sub tipar câte ceva din cele ce am auzit, gândit şi însemnat în decursul vremurilor, am reuşit, soarta făcând să mă bucur cînd am ţinut în mână prima mea cărţulie.
Am scris în acea vreme câteva poezioare, încercând să aşez în limba noastră veche ideile despre lumea de demult, încrustate în cimiliturile acelui batrân matematician persan care a fost Omar ibn el Khayyam, a cărui moştenire în domeniul poetic m-a fascinat mereu de cînd mă ştiu. Trebuie să mulţumesc încă o dată omului care mi-a pus cartea – şi mai ales acea carte în mână. Transcrierea lor a fost pentru mine o îndrăzneaţă şi extenuantă experienţă, dar cu un minunat sentiment final de izbândă, eu nevorbind limba arabă a poetului filosof de acum o mie de ani, ci încercând să iau de la el doar ideea catrenului.
Atunci – şi de atunci mereu – m-am gândit să încerc şi eu a aşterne pe răbdătoarea coală de hârtie, cu propriile mele vorbe, ceea ce mintea a reţinut când ochii mei au văzut, sau mai văd încă, puţin în afară, puţin mai mult înăuntru.
Am învăţat de mic – şi de atunci am ştiut – că tot ceea ce noi cunoaştem aflăm din ce ne-au dăruit cei plecaţi şi care nu mai sunt, aşa că şi noi la rândul nostru suntem datori să o ducem mai departe, pentru cei ce încă n-au apucat să vină. Și, iertată să-mi fie îndrăzneala, am încercat şi eu acelaşi calapod strâmt, dar măiestrit al catrenului.
Asta am crezut şi cred a fi cel mai important în decursul vieţii. Să vezi lumina. Aceia care închid ochii preţ de un minut pierd şaizeci de clipe de lumină şi întreaga noastră viaţă, lungă sau scurtă, e doar o clipă care scânteiază, strânsă între două veşnicii de întuneric. Înainte şi după.
Alături de aceste sclipiri de lumină, am încercat să spun ceva, scriind o vorbă aşa cum am fost învăţat de viaţă: Non multa, sed multum – nu multe, ci mult. Două-trei cuvinte care şi atunci, demult, şi acum am crezut că se potrivesc.