De ce întreb Ce mai faci?
În urmă cu mai mulţi ani, după ce am văzut un film – la care m-am dus probabil datorită lui Sean Connery – dar mai ales după ce, foarte curios, am citit şi cartea care a stat la baza ecranizării, Numele trandafirului, atunci şi de atunci mi-a rămas întipărit în memorie numele acestui vrăjitor ale cărui vorbe parcă le ascultăm repetate mereu ca şoptite de ecoul prezicătorului său nume, Eco–ul.
Supărat că am aflat despre el aşa târziu – nu a fost prima şi probabil nici ultima dată – am mai citit câte ceva în decursul vremii, câteva romane şi câte ceva despre teoria limbajului, a centrelor de vorbire (el fiind un as al semioticii) şi despre cum se face o teză de licenţă, precum şi despre Kant şi ornitorincul său şi multe altele.
Acum mai de curând, prin luna ianuarie, în ziua de 5, când ştiam că e ziua de naştere a acestui magician din Piemont, după ce-am aprins candela în cinstea amintirilor, am căutat din nou să mă informez despre ce-a mai făcut, spus sau scris omul acesta care ne-a învăţat, pe lângă altele, ce periculos este să ne muiem degetele în gură atunci când citim, mai ales atunci când scrierile sunt păstrate şi păzite în taină.
Am recitit iarăşi lunga listă a cărţilor de el scrise pe care încă nu le-am atins, reproşându-mi că sunt atât de leneş, am luat iar hotărârea de a mări numărul orelor de lectură în detrimentul unor lucruri mai puțin importante şi m-am gândit cum să-mi plătesc greşeala indiferenţei, căznindu-mă de a face ceva ca un pas înspre iertare.
Soarta probabil a făcut să mă opresc aplecându-mă deasupra unei cărţi de prin anii 1992-1993, Il secondo diario minimo – Al doilea mic jurnal zilnic, din care câteva capitole s-au tradus şi la noi într-un volum numit Minunea sfântului Baudolino, şi, buchisind încet-încet în limba frumoasă, cunoscută, dar străină totuşi mie a Italiei, am găsit o mulţime de lucruri foarte interesante. Ca în oricare carte… Către sfârşit am găsit câteva jocuri ale minţii extrem de interesante şi de perspicace care mi-au dat de gândit. Se găsesc în capitolul V şi se numesc Jocuri de cuvinte. Sunt mai multe şi foarte interesante. Iată câteva:
– Iniţial – un joc unde prin câteva vorbe se încearcă sintetizarea vieţii unui personaj marcant, făcându-se partajare în scriitori, filosofi, personaje…
– Il libro mascherato sau Cartea mascată unde se anunţă un titlu cu câteva litere modificate, problema fiind să ştii despre ce e vorba şi care e autorul.
Către final m-am oprit la jocul Come va sau, pentru noi, Ce mai faci?, unde o mână de prieteni strânşi de-a lungul anilor în jurul lui Eco – cartea fiind rezultatul unei perioade jurnalistice de vreo 30 de ani – adresează simbolic o simplă şi banală întrebare, notând apoi un răspuns scurt dar semnificativ, bazându-se pe ce mai cunoaştem şi ne amintim noi astăzi; sau ar trebui să cunoaştem ca să ne amintim…
Am găsit fantastic de interesantă ideea, chiar doar în sfera imaginarului, de a-ţi închipui că asculţi răspunsul dat de Iisus Cristos la simpla şi omeneasca întrebare: ce mai faci?, sau de Pilat din Pont sau de altul. S-au adunat acolo astfel o mulțime de nume – vreo 200 – cunoscute de lume în decursul miilor de ani de credinţă, cultură, istorie, legendă sau mit, iar lângă nume cineva (Umberto Eco) a notat un scurt comentariu explicativ. Iată, să dau un exemplu:
– Shakespeare: problema-i, e bine sau nu e bine?;
– Socrate: Nu ştiu;
– Mucius Scevola: Numai atunci când dau o mână…
Am citit acele câteva definiţii şi când am văzut ce interesant sună, dar mai ales câte nume nu se mai cunosc, mânat de ideea de a face ceva împăciuitor, mi-am zis să încerc a aduna într-un volumaş cele 200 de amintiri, făcând aşa ca şi cu volumul Ce se vede scris de mine mai demult, în sensul: văd asta, dar oare ştiu şi ce?
Am observat şi admirat o prezenţă uneori hazliu-înţepătoare în răspunsul din scurtul comentariu, mai ales atunci când cuvintele răspunsului au cel puțin două înțelesuri. Nu cred că-i rău să zâmbim puţin, fiindcă totdeauna am respectat ce-a spus cândva un bătrân: în glumă se poate spune absolut totul, chiar şi adevărul.
Doresc şi încerc să scriu această cărticică din mai multe motive:
– S-au adunat câteva nume pe care Eco şi cei din jurul său au crezut că merită să rămână în amintire şi istorie, dar care – de ce oare? – nu sunt toate bine cunoscute, unele aproape deloc, ceea ce e un mare păcat nu pentru ei care au plecat, ci pentru noi care am uitat.
– Găsesc că este nespus de păgubitor să neglijăm şi să depozităm în magazia cu lucruri folositoare, dar vechi, mulţimea de simboluri pe care oameni simpli ca şi noi le-au gândit şi realizat trăind, şi pe care cei ce au urmat, admirându-le, le-au transformat în sculpturi, romane sau opere. Ca să dau un exemplu, oare câţi din cei ce vizitează azi capitala Italiei, căutându-i pe Armani sau Banani, ştiu că, fără gestul de bravadă al soldatului Mucius Scevola, probabil că acolo s-ar vorbi şi azi limba cuceritorului Porsena şi nu latina noastră italianizată.
– Este interesant pentru noi ca oameni să învăţăm încercând a spune în două-trei litere ceva reprezentativ despre o somitate demult sau de curând trecută, un exerciţiu care dă deprinderea de a vedea unde e scânteia, tot aşa cum şi cel mai gigantic tun nu e bun de nimic dacă n-are percutorul, cuiul acela nevăzut şi mic.
– Găsesc că poate fi socotit ca un test de cultură acum, în secolul 21 după Cristos, secol al informaţiei, ca fiecare din noi să vedem cât suntem de formaţi, informaţi sau deformaţi şi câte nume ştim din cele ce l-au făcut pe romancierul italian să le introduca în joc. Nu e cazul să spun cât de puţine am ştiut eu.
– Vreau să încerc din nou, acum mai mult pentru mine, să văd dacă voi reuşi, rugându-mă, aşa cum am făcut-o toată viaţa: învaţă-mă, Doamne, să doresc mai mult decât am încercat şi făcut până astăzi.
Voi încerca să găsesc un crâmpei grafic pe care să-l alătur numelui, sperând să-l găsesc, mai ales pentru acele care nu ne spun nimic rostindu-le, alături însăilând un catren de explicaţie în care cele câteva litere consemnate de Eco, traduse de mine, le repet în conţinut. Nu cred să fiu acuzat că le copiez, tot aşa cum de câte ori cineva spune lumină, poate veni o voce care să strige: Să fie lumină!
Am aşezat întru început înşiruirea întâlnită de mine în cartea lui Eco şi am păstrat numele personajului şi dictonul în graiul original, pentru noi românii limba lui Dante nefiind prea departe, traducând doar câteva nume de personaj, pentru a fi mai uşor de ştiut despre cine vorbim, după care am tradus cimilitura originală, atât cât m-am priceput în limba versurilor imaginate. Trebuie specificat că traducerea mea este aproximativă, fiind doar în serviciul strofelor pe care le-am însăilat, dat fiind faptul că tot de la italieni ne-au rămas cuvintele Traduttore traditore sau cel ce traduce trădează.
Vreau să mai subliniez că ordinea înşiruirii nu-mi aparţine, nu că aş fi avut altă idee, dar am respectat ce a scris Eco Umberto care cunoaşte ce ştiu, dar nu spun totdeauna cifrele, el voind a începe cu Icarus, omul care a îndrăznit să zboare căzând, şi a încheia cu Grimm, unul din fraţii care ne-au învăţat că şi atunci când visezi poţi zbura; mai ales atunci… Cum am mai spus, scriind textul sub formă de catren, am notat cifrele din înşiruire 3, 7, 11… cu altă culoare pentru a şti că acolo fotografia se pune alb-negru, catrenul fiind obligat să şchioapăte de un picior.
Aş fi tare bucuros cândva în viitor dacă cineva, citind rândurile mele, ar gândi şi găsi o altă traducere a minusculului text italian şi mi-ar spune că ar fi trebuit altfel scris. Asta este ideea mea de căpătâi să arăt că-i bine să ştii şi să începi a învăţa atunci când, curios, te întrebi de ce aşa şi nu altfel. Mulţumesc din inimă aceluia care îmi îngăduie nu a scrie, ci a fi citit.
