tipar-coperta-ce-se-vede-mic

Dragă cititorule,

Acum câţiva ani, făcând prima mea încercare de a pune sub tipar câte ceva din cele ce am auzit, gândit şi însemnat în decursul vremurilor, am reuşit, soarta făcând să mă bucur când am ţinut în mână prima mea cărţulie.

Am scris în acea vreme câteva poezioare, încercând să aşez în limba noastră veche ideile despre lumea de demult, încrustate în cimiliturile acelui batrân matematician persan care a fost Omar ibn el Khayyam, a cărui moştenire în domeniul poetic m-a fascinat mereu de când mă ştiu. Trebuie să mulţumesc încă o dată omului care mi-a pus cartea – şi mai ales acea carte în mână. Transcrierea lor a fost pentru mine o îndrăzneaţă şi extenuantă experienţă, dar cu un minunat sentiment final de izbândă, eu nevorbind limba arabă a poetului filosof de acum o mie de ani, ci încercând să iau de la el doar ideea catrenului.

Atunci – şi de atunci mereu – m-am gândit să încerc şi eu a aşterne pe răbdătoarea coală de hârtie, cu propriile mele vorbe, ceea ce mintea a reţinut când ochii mei au văzut, sau mai văd încă, puţin în afară, puţin mai mult înăuntru.

Am învăţat de mic – şi de atunci am ştiut – că tot ceea ce noi cunoaştem aflăm din ce ne-au dăruit cei plecaţi şi care nu mai sunt, aşa că şi noi la rândul nostru suntem datori să o ducem mai departe, pentru cei ce încă n-au apucat să vină. Și, iertată să-mi fie îndrăzneala, am încercat şi eu acelaşi calapod strâmt, dar măiestrit al celor patru versuri.

A fost întotdeauna destul de greu, cred, să clădeşti în armonia celor patru propoziţii, cu o îmbinare matematică a rimei, o cimilitură scurtă, ca o amintire de o clipă a ceea ce ai strâns într-o poveste de o viaţă. Dar e enorm de interesant dacă reuşeşti.

Acest volum, atunci când va apărea, ar vrea să adune şi o mică galerie de fotografii ce s-au strâns în decursul anilor prin albumele mele sau ale lumii, găsite de mine interesante nu printr-o deosebită valoare artistică, ci printr-un simbol minuscul al ideii de Lumină.

Asta am crezut şi cred a fi cel mai important în decursul vieţii. Să vezi lumina. Aceia care închid ochii preţ de un minut pierd şaizeci de clipe de lumină şi întreaga noastră viaţă, lungă sau scurtă, e doar o clipă care scânteiază, strânsă între două veşnicii de întuneric. Înainte şi după.

Am căutat mereu să găsesc – cum a spus odată anticul Socrate, vorbind într-un dialog cu unul din cei ce l-au trimis la moarte – Δεν, τι είναι όμορφο, τι είναι ομορφιά, nu ce este frumos, ci ce este frumuseţea. O lumânare sau un fulger, o vrabie sau o vioară, o carte sau un cuţit, un fir înflorit de iarbă sau un ghimpe, o lebădă sau o mână înnegrită au fost, sunt şi vor rămâne veşnic imagini fărâmiţate ale vieţii noastre obişnuite, pe care toţi le-am văzut, auzit sau pipăit, dar fără să ne aplecăm prea mult asupra lor. Probabil.

Alături de aceste sclipiri de lumină, am încercat să spun ceva, scriind o vorbă aşa cum am fost învăţat de viaţă: Non multa, sed multum, nu multe, ci mult. Două-trei cuvinte care şi atunci, demult, şi acum am crezut că se potrivesc.

Ar fi odată, cândva, o mare bucurie pentru mine să aflu că cineva, citind ce am scris, va zice: Nu, măi frate, mai bine ar fi fost aşa… Atunci visul meu dintotdeauna va deveni realitate, căci mereu mi-am dorit să-i ajut pe cei din preajmă, oricine ar fi ei. Numai acei care, văzând „astăzi“ ceva, se întreabă de ce? sunt în măsură de a aduna ceva pentru ei înșişi, ceva care să le folosească lor şi altora mâine. Am spus şi undeva în carte, cred: cine întreabă, e socotit prost cinci minute, cine nu întreabă, rămâne aşa toată viaţa.

Aş dori, fără mândrie, să fiu ca şi acela care, rugat fiind, n-a dat trecătorului flămând un chitic din care muşca, ci l-a învăţat ce înseamnă a pescui. Un ac, o aţă şi… răbdare.

Am stat mult să gândesc oare câte poveşti să adun în această culegere. Câte zodii sunt, ca moştenire de la părinţii Babylonului, ar fi prea puţin, iar câte ştiu şi ar fi de povestit, e mult prea mult şi n-are nimeni atâta timp. Atunci mi-am spus: să scriu câte una pentru fiecare zi, dar fără să fac o legătură între data şi numărul şirului, deoarece numai eu știu că a 207-a zi a anului e ziua mea, iar fiecare zi e o altă lume.

Aşadar, ajungînd aproape tot acolo de unde cândva am plecat, mi-am zis: Cercul pe care ne rotim şi care ne învârte în acelaşi timp, el să-mi fie şi acum măsura, el având de mii de ani 360 de grade. Și am rămas la cerc, deoarece întotdeauna, chiar şi acum, m-am întrebat de ce atâtea grade şi nu mai multe, sau mai puţine… Dar asta e o altă poveste.

Aproape sigur, unele vorbe scrise vor suna cunoscut. Știu, ştiu, toate cuvintele de duh sunt cel puţin a doua oară rostite. Dar repetiţia este mama…

Aş dori în final să mulţumesc din suflet acelora care, muncind, înlesnesc să se poată citi zgârieturile mele, dar mai ales să mulţumesc acelor ce-mi vor dărui, cred, o clipă din timpul lor preţios citind ce am crezut eu odată că ar fi bine de auzit şi de spus.

Heilbronn, iulie 2013

Fodorac Alexandru

Tot ce adunăm, risipim ca fumul

fericiţii ani se pierd, nu rămâne unul,

încercăm să ne aflăm calea fericirii.

Aşa cale nu există, fericirea-i drumul.