Omul frumos este o ediție revizuită, reanalizată și regândită a versiunii Etosul ortodox, etos al frumuseții. În acest sens, am schimbat structura, cuprinsul și principalele idei ale cărții, accentul căzând acum pe ideea că omul spiritual este omul frumos, care creează acest etos al frumuseții. Tema frumosului este definitorie pentru un discurs despre spiritualitatea și arta creștină. Frumosul a apărut deja după momentul creației, în privirea plină de bucurie și admirație a lui Dumnezeu în faţa creaţiei Sale. Văzând că tot ceea ce crease era bun foarte, Dumnezeu înțelege că este totodată și frumos sau încântător. Acest fapt l-a exprimat cu aproximație traducerea greacă a Septuagintei, redând termenul tob (bun), din textul ebraic, cu kalon (frumos).
Relația structurală dintre bun şi frumos suscită abordări și reflecţii stimulatorii. Frumuseţea este într-un anumit sens expresia vizibilă a binelui, aşa cum binele este condiţia spirituală a frumuseţii. Aceasta au înţeles-o foarte bine filozofii greci care, unind cele două concepte, au creat o locuţiune care le cuprinde pe amândouă: kalokagathia, adică „frumuseţe-bunătate”. Platon a scris în această privinţă „Puterea Binelui s-a refugiat în natura Frumosului” (Filebo, 65 A).
De fapt, devenind om, Fiul lui Dumnezeu a introdus în istoria omenirii toată bogăţia evanghelică a adevărului şi binelui şi împreună cu ea a dat la iveală o nouă dimensiune a frumosului: mesajul evanghelic este supraplin în acest sens. Hristos este izvorul prin excelență al oricărui bine, adevăr și frumuseți. Hristos vine „să ne înveţe” nu o anumită imagine a virtuţii, ci cu adevărat „filocalia” sau „frumuseţea” chipului omului, al cărui element structural îl constituie viaţa în Duh, adică formarea ei în frumuseţea arhetipală a lui Hristos. Filocalia este demersul întoarcerii omului la frumuseţea „după chipul” lui Dumnezeu, reorientearea autentică a ontologiei sale spre Arhetipul său de frumuseţe sau spre frumuseţea ei arhetipală, spre Dumnezeu. O asemenea frumusețe divină va salva lumea.
Înfierea dumnezeiască aduce după sine o eliberare de păcat şi o adevărată libertate a creştinului. Atâta timp cât această eliberare nu este îndeplinită şi desăvârşită, filiaţia dumnezeiască nu poate fi reală. Înfierea duhovnicească nu se poate realiza decât dacă este unită cu iertarea păcatelor, cu împăcarea, cu sfinţenia şi cu mântuirea. Viața duhovnicească este un fapt al comuniunii, pentru că Biserica adevărată a lui Hristos este o Biserică a comuniunii şi a sfinţirii. Acesta este omul frumos: cunoașterea și împărtășirea iubirii paternale a Tatălui. Filocalia, care merge de la primul Adam la cel de-al doilea, Hristos, al Cărui trup este Biserica, a corespuns şi corespunde nevoilor duhovniceşti, ontologice ale omului din totdeauna. De aceea să întărim în conştiinţa noastră tradiţia de aur a Bisericii.
