ÎN LOC DE PROLOG
Părinţi Bisericii se cunosc şi se cinstesc ca mari luminători care liturgic ne descoperă lumina şi adevărul vieţii noastre „în Hristos”. Unul dintre aceştia este Sfântul Efrem Sirul (306-373), harfa Duhului. Apropiindu-ne de el găsim adevărul din care izvorăşte viaţa şi care îl eliberează pe om. Vom găsi în rugăciunile Sfântului Efrem viaţa, sinceritatea, mărturisirea, cunoaşterea de sine, smerenia, înălţarea trupului, schimbarea noastră, bogăţia duhului, lumina nevăzută interioară, învrednicirea noastră, harul ceresc sălăşluit continuu în viaţa de zi cu zi, harul de foc al pocăinţei adevărate pentru a ne face pe noi toţi fii vrednici ai Luminii Paştelui Domnului. Sfântul ne cheamă să-L cunoaştem pe Hristos cel răstignit al Bisericii în viaţa noastră, să ne unim cu acest Hristos răstignit pentru toată perioada Postului Paştelui. Uniţi cu Hristos Răstignit în perioada postului Îl vom cunoaşte pe Hristos cel Înviat.
Este o condiţie inevitabilă: nu Îl putem cunoaşte pe Hristos cel Înviat dacă nu L-am asumat în viaţa noastră pe Hristos cel Răstignit. Dacă vom urma paşii lui Hristos pe Golgota, atunci vom învia şi noi din păcatele noastre şi din întunericul acestei lumii. Aşa vom avea pururea înaintea ochilor noştri Crucea lui Hristos de pe Golgota, unde Dumnezeu – omul se răstigneşte pentru a desfiinţa legăturile înrobitoare ale păcatului, morţii şi răului din lume.
Sfântul Efrem vrea să ne aducă la această concluzie existenţială pe noi toţi fiii pocăinţei adevărate. El ne relevă duhul pocăinţei adevărate care ne va umple de har şi lumină, ne va face liberi cu adevărat, fiii Adevărului, fiii Luminii Paştelui. Paştele lui Hristos e bucurie pascală în care „Hristos a Înviat” irumpe ca un „prisos de viaţă” (In.10, 10) în fiinţa noastră.
Sfântul ne vorbeşte din viaţa lui personală, ne ridică prin exigenţa rugăciunii lui, ne împărtăşeşte binecuvântare. În rugăciunea lui se vede pe sine, dar şi pe noi toţi, pentru că prin iubirea lui ne cunoaşte pe toţi, ne iubeşte pe toţi prin iubirea Dumnezeului Treimic, Care este iubire. Ne iubeşte pe noi toţi pentru că noi suntem iubire.
Prin el cunoaştem că Biserica Ortodoxă trăieşte adevărul ca o comuniune a iubirii. El cinsteşte comuniunea ca înfăţişare a Dumnezeirii Treimice. Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează din iubirea Sa nesfârşită pentru ca noi toţi să devenim părtaşi ai harului Dumnezeirii Lui. Devine om şi asumă toate ale noastre, atât cât noi avem, în afară de păcat, pentru a ne dărui toate, atât cât El are, în afară de identitatea după esenţă (cf. Sf. Maxim Mărturisitorul), pentru a deveni toţi fiii lui Dumnezeu şi dumnezei după har.
Această chenoză, ca energie a iubirii nedescoperite, este Teofania, descoperirea adevărului lui Dumnezeu ca persoană iubitoare a comuniunii. Aceasta este Evanghelia creaţiei noi, mesajul vieţii pe care îl predică Părinţii prin scrierile lor. Fac cunoscut modul existenţei adevărate „în Hristos”. Calea către ”locul inimii” comportă trei mari etape care se întrepătrund continuu mai degrabă decât se succed. Prima este pocăinţa. A doua este unificarea extatică a omului ca vas al harului. Iar a treia este participarea la lumina energiilor divine, prin comuniunea personală cu Hristos, chipul Tatălui, în împărăţia Duhului. Această lumină este deja lumina slavei Împărăției, o slavă taborică extinsă la toți fiii Celui Preaînalt. De fiecare dată când un om se deschide acestei lumini, lumea aceasta se sfârşeşte şi pășește într-o nouă lume. Metanoia este o altă realitate care face de-acum înainte ca lumea să se rotească nu în jurul eului şi al neantului, ci în jurul Dumnezeului-Iubire, Dumnezeului făcut om, care îmi cere şi îmi dă harul Lui să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Metanoia mă face conştient de ramificaţiile arborelui neantului în propria mea viaţă, precum şi în întreaga istorie a oamenilor. Nu este o culpabilizare morbidă în jurul unei concepţii fariseice a păcatului și a ramificațiilor lui comunitare, ci o conştientizare a acestei stări de scindare existențială, a vieţii moarte, a dilataţiei neantului, stare în care noi suntem realmente “vinovaţi pentru tot şi pentru toate”.
De aceea să fim fiii Luminii şi ai Paşteului, aşa cum Sfântul Efrem Sirul exprimă în una dintre cele mai frumoase rugăciuni ale Bisericii, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…” care se rosteşte în timpul Triodului cam de 500 de ori. Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (în afară de Sâmbete şi Duminici). La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!”, întreaga rugăciune fiind repetată cu o singură metanie la sfârşit. Ţelul întregii perioade a Triodului este să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii lui Hristos. Triodul este întâi pocăinţă şi lacrimi, iar apoi bucuria biruitoare a Învierii care învie omul. Triodul ne cheamă să fim fiii Învierii veşnice, de aceea el cuprinde întreaga teologie a Bisericii, fiind teologia prin excelenţă.
Sfântul Efrem Sirul ne cheamă să cunoaştem şi să ne împărtăşim de sănătatea mântuirii, ne clarifică prin rugăciunea sa însăşi harul Evangheliei şi ne adună puterile ascunse necunoscute ale noastre, ale tuturor, oriunde am fi şi oricine am fi. Cuvintele rugăciunii ne dau har, nădejde şi putere. Lasă toate să se mişte liber. Ele vor să restaureze omul din căderea egoismului lui şi să-l ridice la cunoaşterea smereniei curate. Amărăciunea iubirii de sine şi tristeţea nelinştii omului aduc după ele lipsa comuniunii cu tendinţele ei de individualism şi nihilism.
El ne cheamă să dobândim starea rugăciunii curate, care naşte în noi o altă înţelegere, care ne naşte la o nouă fiinţare, care cuprinde toate în Hristos. Calea rugăciunii curate se identifică pocăinţei vii, adevărate pentru tot ce am gândit şi făptuit contra voinţei lui Dumnezeu şi contra conştiinţei semenilor noştri. Curăţirea prin pocăinţă şi lacrimi devine lumină simţurilor noastre, care se transfigurează, şi noi însăşi păşim pe tărâmul luminii şi harului Dumnezeiesc.
Sfântul Efrem Sirul vrea să ne deschidă larg ferestrele minţii pentru a vedea diferit, pentru a înţelege în totalitate şi chiar mai mult: să ne corectăm, să ne îndreptăm şi să trecem de la greşitul „ego” la adevăratul „noi”. Când cunoaştem pe adevăratul „noi” drumul spre desăvârşire devine mai uşor. Toată strădania noastră este „să nu săvârşim vreun păcat”, toată preocuparea noastră este trăirea cu Dumnezeu şi dobândirea vieţii în întregul ei cuprins dumnezeiesc.
Lira Duhului, aşa cum a fost supranumit Sfântul Efrem, ne cheamă la un mod de viaţă „în Hristos”, de a trăi prin suspinele Duhului, care înseamnă pace transformatoare şi pocăinţă integrală şi permanentă. El ne cheamă să fim împreună – lucrători cu harul lui Dumnezeu, evitând orice fel de păcat. Când zidim viaţa noastră fără de păcat vine în sufletul nostru curat Sfântul Duh cu harul lui şi locuieşte în fiinţa noastră, aducând pace negrăită şi toate darurile. Sfântul Duh ne revelează tainele Dumnezeieşti pe care nu le putem dobândi pe căi abstracte, raţionaliste şi secularizate. Despătimirea e calea unică a teologiei adevărate, calea adevăratei noastre fiinţări. Speculaţiile abstracte nu ne pot da posibilitatea să gustăm şi să ne împărtăşim din arvuna desăvârşirii în Hristos şi a Împărăţiei Sale.
Cu cât mai puternic va fi în noi Duhul, cu atât mai uşor vom ierta toată supărarea primită de la semenii noştri şi cu atât mai bogat se va revărsa asupra noastră bucuria vieţii veşnice. Dacă vom păzi poruncile harul nu ne va părăsi, iar când harul nu ne părăseşte atunci şi rugăciunea noastră va fi vie şi fără întrerupere. Toată facerea duhovnicească şi mântuitoare se însoţeşte de rugăciune, pentru că atunci primim harul lui Dumnezeu. De aceea noi sunt liberi de a ne determina condiţiile vieţii duhovniceşti.
Noi ne vom ocupa de primele cuvinte ale acestei rugăciuni efremice şi, mai concret, de patimile trândăviei, grijii de multe, iubirii de stăpânire, grăirii în deşert care, deşi par nesemnificative, inofensive, iar uneori sunt chiar dorite şi plăcute, ne conduc la înstrăinarea de Dumnezeu şi de oameni, la o izolare tragică, la o singurătate luciferică, la o durere adâncă si intensă.
Sfântul Efrem vrea să lumineze întunericul, să mângâie tristeţea lumii, pentru ca lumea să se transfigureze şi să cunoască bucuria şi exaltarea. Deci vom vorbi despre această durere a plăcerii ca să se apere inima noastră de întunericul acestor patimi perfide, care aduc numai tulburare.
Cuvântul scris şi existenţa scriitorului se concentrează pe viaţa veşnică. Se hrăneşte din aceasta. Se hrăneşte cu Cuvântul, prin Care „toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (In. 1, 3). Din acest motiv rugătorii din toate timpurile găsesc ceea ce aşteaptă în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Rugăciunea înalţă pe cei care au stăruit în pocăinţă, întrupează în ei ceea ce au dorit: sfinţenia vieţii. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie o probă spirituală pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti, ce ne afectează chipul nostru spiritual și ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.
Rugăciunea este dinamică, ea conţine suişuri duhovniceşti în treptele despătimirii. Nu încetează înaintarea niciodată, nici epectaza şi nici urcuşul. Prin rugăciunea „Doamne şi Stăpânul Vieţii mele…” înaintezi continuu. Toate invocările rugăciunii te cuprind în ele, toate îţi sunt de folos, te regăseşti în fiecare stih al ei. Toate îţi fac bine. Impropriindu-ţi conţinutul lor te schimbi, te cunoşti, cauţi tăcerea, vrei să făptuieşti diferit. Cuvântul şi viţa ta vorbesc şi mărturisesc despre tine în mod diferit.
Dacă eşti exigent cu tine în toate, exigent în toată viaţa ta poţi să vii în contact cu Efrem Sirul. El te va iniţia în cele primite din rugăciune. Te va prelua de acolo unde ai rămas. Te va apuca de mână când vei simţi că nu poţi să urci. Te va ajuta să înaintezi în drumul tău. Îţi va descoperi – o vei vedea şi o vei trăi tu singur – că împărăţia lui Dumnezeu cea viitoare se dăruieşte oamenilor deja de acum. El îţi va revela Paradisul virtuţilor.
Şi rămâne Sfântul Efrem Sirul, dascălul cuvintelor şi al harului rugăciunii, criteriu şi măsură pentru această viaţă şi pentru cealaltă, pentru pedagogie duhovnicească şi scris, pentru făptuire şi teorie, pentru abordarea fiecărei nereuşite sau încercări, pentru tăinuire şi descoperire, pentru tăcere şi pentru cuvânt. Dacă după o oarecare experienţă şi după un anumit interval de timp, după cunoştinţele dobândite după o altă logică sau ethos, te întorci la Avva Efrem te impresionează întotdeauna aceleaşi lucruri, la toate punctele, pentru toate temele – virtute, ethos, cuvânt – el excelează. În stihurile rugăciunii sale a cuprins întreaga viaţa duhovnicească ortodoxă patristică. E una dintre cele mai frumoase şi înălţătoare rugăciunii ale Bisericii, cu greu vom găsi o rugăciune să cuprindă în trei stihuri întrega problematică a pocăinţei.
Deşi scurtă, rugăciunea nu are nicio frază lejeră! Nu există nicio scurgere de sens şi de căutare duhovnicească între cuvinte, fiecare cuvânt este ca o chemare evanghelică şi fiecare sens te lasă uimit. Fiecare stih este o frumuseţe a virtuţii şi un timp al creţiei noi în Hristos. Ele sunt fructele unei maturităţi duhovniceşti, care încântă şi desfată fiecare foamete. Înţelege şi îmbrăţişează fiecare om din univers. Ele sunt lacrimi care înmoaie fiecare inimă. Frumuseţe care inspiră fiecare caracter. Binecuvântare care ajunge la orice ocupaţie sau profesie şi drum pe care omul îl poate alege, pentru a-l urma în viaţă. Muzicianul îşi găseşte armonia. Filosoful, înţelepciunea. Antropologul şi Psihiatrul plenitudinea ştiinţei lor. Politicianul, puterea lui. Isihastul, îndrumarea. Bătrânul, înţelegerea şi sindrofia. Tânărul, scăparea de furtună agitată, deschisă şi înşelătoare. Părintele și dascălul, atitudinea faţă de copilul lor. Soţul, îndrumare pentru convieţuirea cu soţia lui. Mama, sprijinul până la capăt, duioşie şi trandeţe. Cei pe patul morţii, îmbărbătare. Cel încurcat în mrejele lumii, scăpare. Cel închis pe viaţă, libertate adevărată a mişcării şi vieţuirii. Cel fără leac, vizita dumnezeiască şi înălţarea psihomatică imediată. Rugăciunea Sfântului este spaţiu şi cultură, unde toate se transformă în recunoştinţă continuă.
Sfântul Efrem se află acolo unde nu se află nimeni altul, însă se află în armonie cu toţi. Şi toţi îl consideră un părinte indispensabil, al lor propriu, care îi înţelege, care le vorbeşti cu sinceritate. Le vindecă patimile, îi îmbărbătează, le dăruieşte curaj.
Cum se întâmplă aceasta: li s-au dăruit toate, pentru că au acceptat de îndată binecuvântarea desăvârşită a Sfintei Treimi, pentru că a venit ceasul cel bun în care le oferă pe toate prin Smerenia Unuia Întrupat, Iisus Hristos. Însă toate acestea se fac cunoscute dacă te naşti, dacă te botezi în moartea lui Iisus Hristos, dacă te pocăieşti pururea. Mintea se luminează prin har, trupul se umple de viaţă ce depăşeşte întregul cosmos. A găsit un alt temei al sprijinului, o altă logică a vorbirii, o altă compoziţie a societăţii, un alt sentiment al informaţiei, o altă iubire a Adevărului, un alt Adevăr – catafatic şi apofatic – care se identifică milei.
Şi această stare, logică, ethos, libertate, frumuseţe însufleţează întreaga lui existenţă, cultură şi fiinţă.
Autorul
