Catrene talmacite dupa Omar Ibn el Khayyam

Omar el Khayyam

Ghiyāth Al-Dīn Abu‘l–Fatḥ‘Umar Ibn Ibrāhīm Al Nīsābūrī, cunoscut ca Omar Khayyam, s-a născut în anul 426 al Hegirei, 1048, la Nişapur, în Iranul de astăzi, oraş vestit în acele timpuri cu un renume ce rivaliza cu Cairo sau Bagdad, capitală a provinciei Chorasan de Razavi. Numele lui vine de la ocupaţia tatălui, făuritor de corturi, Khayyam însemnând făcător de corturi, îndeletnicire de bază a acelor vremi şi ţinuturi.

A rămas în amintirile oamenilor de atunci ca matematician, astronom şi filosof, dar şi bineînţeles ca făuritor de catrene. A găsit soluţii matematice la extragerea rădăcinii pătrate şi cubice, a folosit şi îmbogăţit domeniul algebrei – cuvânt de la ei născocit, al-dzĕbr; a operat cu termeni matematici, care astăzi poartă numele lui Pascal şi al altora.

A fost conducătorul observatorului ceresc construit sub mâna lui prin anii 1073, unde a elaborat un calendar mult mai exact decât cel cu 500 de ani mai târziu născut sub papa Gregorius, cunoscut nouă ca cel gregorian, şi care are după 3770 de ani doar o zi de corecţie. Calculul calendaristic a fost calculat de poetul nostru în anul 1074. După socoteala lui de atunci, anul nostru terestru are 365,24219858156 zile. Găsim că merită admiraţia noastră omul care a reuşit să calculeze cu 11 zecimale, acum o mie de ani, cât de lung e un biet an.

De la el au rămas pentru noi 10 cărţi şi 30 de lucrări individuale. Printre ele putem enumera patru cărţi de matematică, una despre algebră, una cu tematică a geometriei, trei cu teme de fizică şi trei cu subiecte din lumea metafizicii.

În decursul anilor maturităţii și senectuţii, a scris şi ţinut prelegeri cu miez filosofic, nu întotdeauna iubite de auditoriu, dar mereu respectate pentru imensul lor conţinut, temele sale fiind pentru anii aceia un pic agresive, chiar ironice, în ochii de atunci ai fundamentalismului din Islam. Poetul de atunci se stinge în anul 1131, în 4 decembrie, la Nişapur, în vârstă de 83 de ani, ducându-se acolo unde a ştiut demult că pleacă toată lumea.

Poezia pe care încerc să o prezint, scrisă în patru rânduri – Ruba (Ruba´iyat la plural), în care cel ce cunoaşte doreşte să ne comunice propria lui gândire, e o destul de cunoscută formă a liricii orientale, Khayyam folosind-o în orele de reverie sentimentală pentru consemnarea simţămintelor lui, puţin sceptice pentru unii, dar adevărate pentru mulţi. Caracteristica acestor catrene e că se întind doar pe patru rânduri, Ruba, iar rima se face în forma fixă a primei cu a doua şi a patra rimă, cea de a treia fiind liberă, mai simplu: a a b a. De obicei primele două versuri fac o afirmaţie de constatare, versul trei, liber, afirmă ceva contradictoriu, iar al patrulea împacă cele două afirmaţii.

Se pune poate întrebarea de ce Khayyam. Poate că pentru mine, bătrână generaţie, el cu ale sale vorbe e un fel de frate cu Hamlet. Voinţa omenească ordonă: învaţă, învaţă, acţiune, pe care inteligenţa dobândită demonstrează că este inutilă. Între aceste două lumi „asta e bine, dar de ce”, cu spiritul mereu neconsolat, totul pare că se poate rezolva cu puterea tragică a râsului. „Bea vin acum, să dormi, ai timp destul”.

Se povesteşte, ne spune Jalulu´d dinur Muhammad Rumi, că unul din discipoli a bătut la uşa  prieteniei corturarului. O voce dinăuntru a zis: „Cine-i acolo?”. Omul a răspuns: „Sunt eu.” Vocea a spus: „Aici nu există noi” şi uşa a rămas închisă. După un an, omul revine, bate din nou şi vocea întreabă: „Cine-i acolo?”, la care omul răspunde: „Eşti tu…” şi poarta se deschide.

Poate că asta e una din cauzele ce au făcut ca numele lui să nu stea alături de cele „şapte stele” de pe cerul poeziei persane: Firdusi, Anwari, Hafis, Saadi, Dschami şi Rumi, şi poate de asta gândurile lui Ibn Khayyam au trebuit să aştepte atâtea sute de ani până au poposit şi la noi. În secolul 17 doctorul Th. Hyde a scris traducând câteva catrene în cartea lui „Veterum Persanum Religio”, în 1818 vine baronul Hammer cu încercarea lui, carte ce a căzut şi în mâna mea, şi apoi unii şi alţii. Trebuie să ne bucure, mereu, ideea genială a lui Edward Fitz-Gerald, care a regăsit şi tradus pentru restul lumii, la mijlocul secolului al XIX-lea (1859), la Quaritch, cele câteva panseuri ale fiului de corturar, fost astronom, ce face ca lumina stelelor lui să o putem vedea, şi  noi, astăzi. E interesant acum să precizez că micuţa cărticică cu câteva rubaiyat a ieşit de sub tipar în acel an 1859 în număr de 200 de exemplare şi fiecare având atunci un preţ de 1 penny.

Asta este. Restul îl aflăm în paginile ce urmează, dacă bineînţeles urmează… Românul a avut o vorbă de încheiere întotdeauna: scaunul pe care stai să nu fie niciodată mai înalt decât teancul de cărţi pe care le-ai citit…

Vă mulţumesc.

                                                                                                                           Fodorac Alexandru