Autor: Ieromonah Teofan Mada

Titlu: OMUL ŞI EDUCAŢIA ÎN OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE

Anul apariţiei: 2009

Nr. de pagini: 242 pag.

ISBN: 978-973-88513-6-8

 

 

Petrus Paulus Vergerius, în lucrarea sa Etică şi studiile umaniste (1400), încearcă, după exemplul lui Vasile cel Mare, să conexeze în gândirea sa pedagogică principiile virtuţii lumii clasice cu morala creştină. Potrivit opiniei lui Woodward, Vergerius a fundamentat unitatea pedagogiei clasice cu creştinismul, ca principiu primordial al pedagogiei umaniste. De fapt, Vittorino da Feltre a urmat linia lui Vasile cel Mare despre selecţia necesară a textelor clasice şi folosirea lor în educaţia creştină şi distingerea formării culturale şi a conţinutului moral. Lucrarea Sfântului Vasile Către tineri e prima carte grecească care s-a tradus în perioada Renaşterii în latină de către Leonard Bruni în Florenţa umanistă, în 1470 sau 1471. La începutul secolului XVI această operă se preda la Universitatea din Paris, în cadrul Ratio Studiorum. În universităţile germane s-a predat pe tot parcursul secolelor XVI şi XVII, ca sursă de argumentare pentru învăţarea literaturii clasice. Iar în secolul XIX a intrat în programa şcolilor germane. Influenţa considerabilă asupra perioadei medievale a făcut ca, în decurs de 30 de ani, lucrarea Sfântului Vasile Către tineri să circule în latină în nu mai puţin de 20 de ediţii în tot spaţiul Europei apusene, ceea ce este extraordinar pentru condiţiile acelei vremi. Stanford chiar a făcut precizarea că este vorba despre o carte „care merită o poziţie de onoare în programele noastre universitare”, iar Hussey declară măreţ că această operă poate încă să se numească Magna Carta a umanismului creştin. De asemenea Bruni, în cartea sa Studii şi Litere, foloseşte omilia Către tineri a Sfântului Vasile ca un manual invincibil împotriva părerii raţionaliştilor contemporani, care aveau îndoieli faţă de studierea clasicilor în şcoli. De fapt, E. Silvios în Educarea tinerilor (1445) face referire la Sfântul Vasile ca autoritate în studiile clasice. Dar prin lucrările Părinţilor din secolul IV s-au transmis în Apus şi alte multe elemente caracteristice, în special antropologia. Concret, Erasmus, „părintele culturii moderne”, are rădăcinile sale în antropologia Părinţilor secolului IV şi în special în principiile pedagogiei Sfântului Vasile. Erasmus l-a recomandat, în lucrarea sa Metoda educării, pe Vasile ca scriitor clasic şi pedagog formator de caracter.

Astfel, marele ierarh al Ortodoxiei s-a constituit, prin lucrarea sa pedagogică din secolul al IV-lea, drept o nesmintită treaptă în persistenţa diacronică a antichităţii clasice, influenţând în modul cel mai profund pedagogia şi cultura până astăzi (chiar şi atunci când acestea îşi reneagă rădăcinile). Pentru meritele lui, conştiinţa ortodoxă l-a considerat imediat după plecarea sa din această viaţă dascăl al Bisericii, iar conştiinţa catolică l-a declarat peste veacuri Doctor Ecclesiae (1568). În jurul lui s-au adunat toţi, şi cei din timpul vieţii şi cei de-a lungul veacurilor, plecând capul în faţa lucrării sale sfinte, recunoscând ca autoritate vrednicia sa plină de harisme şi binecuvântări. Suntem cu toţii împrospătaţi cu aceeaşi apă de izvor a harului său, ea fiindu-ne fidel martor al frăţietăţii în creştinism.

Ne bucurăm că putem reda câteva din profunzimile sale teologice, pentru folosul conştiinţei creştine şi pentru vrednicia moştenirii luminoase pe care ne-a lăsat-o nouă marele ierarh, dascăl şi părinte Vasile al Cezareei Capadociei. Noi toţi mâncăm din pâinea trudită şi binecuvântată a Sfântului Vasile şi ne hrănim din iubirea lui inepuizabilă. Sfântul Vasile – canonul iubirii – ne luminează în această viaţă şi ne îndrumă spre politeia cerească, paradisul celor aleşi şi al celor ce ştiu să se aleagă.

 

                                                   Autorul,

                                                   Universitatea din Atena, ianuarie 2009