Autor: Ieromonah Teofan Mada

Titlu: CUVINTE DE FOLOS DIN APOFTEGMELE PĂRINŢILOR

Anul apariţiei: 2009

Nr. de pagini: 256 pag.

ISBN: 978-973-88513-3-7

 

 

În această carte se va încerca descrierea şi ilustrarea relaţiei duhovniceşti aşa cum au înţeles-o Părinţii Pustiului, exemplificând importanţa povăţuirii prin discuţii explicite şi prin unele dintre multele ilustrări a felului în care aceasta era pusă în practică. Povăţuirea se desfăşoară în contextul unei relaţii personale care presupune aşteptări din partea ambelor părţi implicate. Loialitatea şi iubirea îndrumătorului pentru copiii săi spirituali sunt un aspect creativ, care ţine însă tot de tradiţie: o întruchipare uimitoare, deşi discretă, a autorităţii duhovniceşti, ca fiind un element temeinic şi formativ. În persoana îndrumătorului, copiii spirituali găsesc un model de integritate şi de autenticitate. Responsabilitatea principală pentru avva – sau pentru „cel bătrân” (γέρων) – este de a-l învăţa pe ucenicul său cum să împlinească viaţa duhovnicească şi cum să facă faţă problemelor şi tentaţiilor în acest demers anevoios. Pentru ucenic, procesul învăţării cere dezvăluire de sine, răbdare şi ascultare. Însă aceste atitudini trebuie să se găsească şi la părinte, chiar dacă într-o formă diferită, în cazul în care acesta vrea să ofere învăţătură cu aceeaşi integritate şi eficienţă pe care Părinţii Pustiului o vedeau drept scop al vieţii lor.

„Zicerile Părinţilor Deşertului” narează multe istorioare referitoare la îndrumarea spirituală; ele îi descriu pe părinţi, le înregistrează cuvintele memorabile şi înfăţişează exemplele extraordinare pe care le oferă aceştia. Totuşi, aceste istorioare trebuie analizate în context. Nici un avva sau amma nu s-a autodeclarat ca fiind o autoritate spirituală sau un oracol de înţelepciune. Ei aparţin unei tradiţii de autoritate şi îndrumare spirituală care s-a perpetuat de-a lungul secolelor, fiind asociată titlurilor de avva şi amma.  Îndrumătorii au fost şi ei ucenicii altor avvi mai vechi. Derwas Chitty a scris o „genealogie a autorităţii spirituale”. Alături de „succesiunea apostolică” instituţională, a mai existat şi un tip de „succesiune harismatică”, cele două suprapunându-se în anumite cazuri. Duhovnicii sunt părinţi sau avvi într-o aşa măsură încât aceste colecţii ale faptelor şi cuvintelor lor rămân pentru totdeauna nişte Paterika.

Literatura pustiului, menită să exercite poate cea mai profundă influenţă asupra spiritualităţii ortodoxe, era în conţinutul ei o adevărată „enciclopedie sau breviar al isihasmului”. Ea voia să fie pentru toţi creştinii o „şcoală tainică a rugăciunii minţii” unite cu inima, un „instrument al îndumnezeirii” omului, adică al unirii transfiguratoare a creştinului cu Dumnezeu prin invocarea necontenită a Numelui lui Iisus cel Dulce în adâncul fiinţei sale reînnoite, reunificate (minte – inimă, suflet – trup) metodic prin trezvie şi rugăciune fără timp. De aceea în lumea pustiului, Avvii nu au urmărit pur şi simplu o învăţătură teoretică de îndrumare, ea avea drept esenţă o viaţă în Hristos,  nepătimirea, înfierea, hristificarea, theosis-ul. Apoftegmele Părinţilor sunt rugăciune, o carte a Avvei şi a ucenicului pe căile „apostolatului harisma­tic”. T. Špidlík a înţeles şi a reafirmat statornic „primatul spiritualului în înţelegerea Răsăritului creştin”, faptul că teologia răsăriteană este prin excelenţă spiritualitate. Spiritualitatea ortodoxă are în conţinut dobândirea iubirii care nu e altceva decât starea rugăciunii neîncetate. Pocăinţa ca înviere şi rugăciunea iubirii implică o înţelegere riguroasă a teologiei Botezului: rugăciunea neîncetată e actualizarea tainei înfierii omului în Duhul Sfânt, aflat în inima Evangheliei şi a mântuirii, răscumpărării în Hristos. (Îndumnezeirea omului realizează concret unirea omului prin har cu Dumnezeu Treime ca înfiere şi sfinţire: umplut de harul Duhului Sfânt, credinciosul devine fiu al lui Dumnezeu după har – fiu în Fiul – şi intră în relaţia de iubire veşnică şi necreată dintre Fiul şi Tatăl.) În inima literaturii pustiului, a Patericului şi mai ales a Filocaliei ca o cuprindere generală, stă astfel misterul filiaţiei şi paternităţii duhovniceşti, relaţia avva (tată) – fiu.

Nu există subiect mai important şi în acelaşi timp mai greşit înţeles decât acela al autorităţii spirituale. Diversele dimensiuni şi probleme ale paternităţii duhovniceşti sunt concentrate în literatura spiritualităţii timpurii, care aşteaptă încă să fie analizată meticulos de cei preocupaţi de această temă.

 

                                      Autorul,  Muntele Sinai – „muntele rugăciunii”