Se constată astăzi o anumită ostilitate culturală faţă de creştinism în general. Homo adorans al timpurilor trecute a devenit homo indifferens al timpurilor prezente. În acest context, Biserica este chemată să meargă în întâmpinarea oamenilor, dar şi să recepteze mesajul care vine de la societate spre ea. Fără Dumnezeu, omul îşi pierde măreţia, fără Dumnezeu nu există om adevărat. O libertate cumpărată cu renunţarea la pelerinajul către Dumnezeu nu ar mai fi libertate în adevăratul sens al cuvântului. Omul de astăzi vrea un singur lucru: să fie liber; nu vrea nimic altceva. Dar această autonomie este, la o analiză profundă, o minciună ontologică, pentru că omul nu există de la sine însuşi şi pentru sine însuşi, dar este şi o minciună politică şi practică, deoarece comuniunea, împărtăşirea libertăţii este vitală şi necesară. Şi dacă Dumnezeu nu există pentru om, dacă Dumnezeu nu este o instanţă accesibilă omului, rămâne ca şi supremă instaţă numai consensul majorităţii umane. Nimic nu afirmă libertatea umană mai mult decât căutarea binelui şi a adevărului lui Dumnezeu, solicitând-o la o atare adeziune încât să implice aspectele fundamentale ale vieţii umane. Acesta este în mod deosebit cazul adevărului mântuitor, care nu este numai obiect al reflecţiei, ci şi un fapt holistic care cuprinde întreaga persoană – minte, voinţă, sentimente, atitudini, fapte – atunci când ea aderă la Iisus Hristos. În această căutare peregrină a binelui şi a adevărului este deja în lucrare Duhul Sfânt care transformă şi afirmă libertatea umană, care deschide şi dispune sufletele la primirea adevărului evanghelic mântuitor. Duhul Sfânt creează afinitate şi apropie inimile de adevăr, ajutând cunoaşterea umană să crească în înţelepciune şi în apropierea încrezătoare de adevăr, afirmându-şi astfel autentica libertate harică a Evangheliei.
Nu se poate aduce cult lui Dumnezeu fără a-l proteja pe om, fiul Său, şi nu poate fi slujit omul fără a întreba cine este Părintele său şi a răspunde la întrebarea despre El. Lumea ştiinţei şi a tehnologiei, lumea civilizaţiei şi a culturii trebuie să fie o lume deschisă la transcendenţa către Dumnezeul cel viu şi adevărat, plecând de la omul viu şi adevărat. Mântuitorul omului ne invită să trecem de la „nu”-ul nostru şi să intrăm în „da”-ul Fiului spus Tatălui. Prin transformarea „nu”-ului în „da”, inserarea voinţei omeneşti în voinţa Tatălui, Hristos transfigurează firea umană şi ne mântuieşte. În viaţa ca pelerinaj voinţa mea există, dar decisivă este voinţa Tatălui, pentru că aceasta este adevărul şi iubirea. Suntem pelerini ai lui Hristos în Biserică şi lucrăm aşa cum ne spune Biserica, unde ne cheamă Biserica pelerină. Pelerinul nu face propria voinţă, ci voinţa Domnului. În Biserică suntem pelerini ai lui Hristos şi slujitori ai Evangheliei. Prima noastră slujire, care transformă întreaga noastră viaţă, este a crede că Iisus Hristos este un Dumnezeu care ne-a iubit până la sfârşit, a urma exemplul Său, străduindu-ne să adoptăm logica Sa, logica smereniei şi a slujirii, a bobului de grâu care moare pentru a aduce rod. Eficacitatea vieţii noastre peregrine depinde de fidelitatea faţă de iubirea răstignită pentru lume. Libertatea adevărată poate fi găsită numai la cei care aparţin lui Hristos, numai la cei care sunt ai lui Hristos, numai la cei care trăiesc în Hristos, numai pentru cei care trăiesc pentru Hristos. Pentru că nu există om liber, cu excepţia aceluia care trăieşte pentru Hristos Iisus. Creştinismul este un pelerinaj unic, aşa cum a fost descris în timpurile apostolice: Hristos Însuşi este calea. De aceea orice în această viaţă este de la Hristos cel răstignit şi aparţine lui Hristos cel înviat. Hristos a venit să aducă o altă logică, o altă viaţă şi o altă cultură. A venit să aducă o altă relaţie a oamenilor cu Dumnezeu, o altă relaţie a oamenilor între ei. A venit să ne aducă şi să ne împărtăşească un mod de viaţă „după cumul” Treimic, un mod teandric Dumnezeiesc-omenesc. Are loc o răsturnare universală a lucrurilor, totul se transformă, totul dobândeşte alt sens. Hristos a venit să desfiinţeze unitatea noastră lumească, corupătoare şi să propună un alt mod de unire, ce vine de sus. El ne cere să fim uniţi după cum Ei sunt uniţi: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), şi nu într-un alt mod. Mai bine o separaţie reală, decât una mincinoasă, ipocrită, adică nu o unitate după modelul Treimic. Hristos ne spune: am venit să vă dăruiesc viaţă veşnică şi o nouă cetăţenie, a împărăţiei Mele; să vă eliberez şi să vă unesc. Am venit să deveniţi una, să umplu toate cu lumină neînserată, să desfiinţez duşmăniile, să nimicesc moartea însăşi. Am venit ca să nu vă mai fie frică niciodată. Să devin toate pentru voi, să fie toate binecuvântate pentru voi.
