Avva, cum aș putea să mă mântuiesc?

A fi uniți cu Hristos în credință și în comuniune înseamnă a fi „înrădăcinați și întemeiați în iubire” (Ef. 3, 17), țesutul care unește toate mădularele Trupului lui Dumnezeu. Iisus Hristos nu este o idee sau o amintire din trecut, ci o Persoană care trăiește cu noi, prin noi și în noi și împreună cu El, prin și în El putem face toate lucrurile noi (cf. Ap. 21, 5). Învierea reprezintă un dar care trebuie asumat pentru a putea acționa în orice situație, cu harul lui Hristos, după mintea lui Dumnezeu, logica iubirii. Numai fiind persoane pascale putem spune „da” iubirii în viața noastră, pe care să o ducem apoi lumii și să rămânem astfel în iubirea lui Hristos, în al Său astăzi. Chiar și sfințenia înseamnă a fi altoiți în taina pascală a lui Hristos, prin care ne este comunicat Duhul Său, viața Sa de Înviat. Sfinții manifestă în diferite moduri prezența puternică și transformatoare a Celui Înviat, pentru că ei se deschid plenar lucrării și darurilor Sfântului Duh. Sfinții schimbă lumea în mai bine, o transformă în mod durabil, punând în ea energiile pe care numai iubirea inspirată din Evanghelie le poate trezi. (…)

Cum era iubirea lui Hristos? Reținea ceva? Ținea cont sau măsură de darurile spirituale? A fost vreodată zgârcită? Umanitatea lui Hristos a fost scuipată, lovită, crucificată. Divinitatea lui Hristos a fost cu totul întrupată până la sfârșit în scuiparea, lovirea, degradarea și crucificarea Umanității. Crucea – instrument al unei morți infame – a devenit simbolul iubirii altruiste pentru lume. Și în niciun loc și în niciun moment – de la Golgota la Betleem – nici în predici, nici în parabole, nici în minunile făcute, nu a dat Hristos vreo indicație care să-i permită omului să creadă că El nu Se sacrifică pe Sine complet și în totalitate pentru mântuirea lumii, că are anumite rezerve, ceva Sfânt al Sfinților pe care El să nu-l vrea sau pe care să nu fie nevoie să-l ofere. El Și-a oferit propria Sa divinitate pentru păcatele lumii și tocmai în asta constă Dumnezeirea Sa și iubirea perfectă în întregimea sa.

Aceasta este singura concluzie pe care o putem trage din întregul minister al lui Hristos pe pământ. Dar poate oare puterea unei astfel de iubiri să fie divină pentru că Dumnezeu, oferindu-Se pe Sine, rămâne Dumnezeu, adică nu Se golește, nu piere în disiparea temătoare și sacrificială? Iubirea umană nu poate fi determinată în întregime de legile iubirii divine pentru că de-a lungul acestui drum omul poate fi devastat și poate să piardă din vedere ceea ce este important: mântuirea sufletului său.

Dar aici trebuie să fim atenți la ceea ce ne-a învățat El, cum ar fi lepădarea de sine, care este importantă, fără de care nu putem să-L urmăm, fără de care nu este creștinătate. Nu rețineți nimic, lăsați deoparte nu doar bunăstarea materială ci și cea spirituală, transformând totul în iubirea lui Hristos, luând-o ca pe propria cruce. El a vorbit nu despre Sine și nici despre iubirea Sa perfectă, ci despre iubirea pe care imperfecțiunile umane și le asumă: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”. Cât de meschin și avar ar fi să înțelegem aici cuvântul „suflet” ca „viață”. Hristos vorbea aici tocmai despre suflet, despre renunțarea la viața interioară, despre sacrificiul de sine complet și necondiționat ca exemplu al obligațiilor iubirii creștine. Din nou, aici nu este loc pentru ascunderea comorilor spirituale, aici se renunță la toate.

De asemenea, Apostolii I-au urmat calea. Acest lucru este clar în exprimarea aproape paradoxală a Apostolului Pavel: „Am vrut să mă distanțez de Hristos ca să-mi văd frații mântuiți”. A rostit aceasta după ce a spus „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu”. Pentru el o astfel de distanțare de Hristos este o distanțare de viață nu doar în sensul trecător și lumesc, ci de viața eternă și incoruptibilă a vremii care va să vie.

Sunt destule exemple care ne arată unde ne duce creștinătatea. Cu adevărat, aici iubirea nu se caută pe sine, chiar dacă este mântuirea propriului suflet. Această iubire ia totul de la noi, ne lipsește de toate, ca și cum ne-ar devasta. Unde duce? La sărăcie spirituală. În Fericiri ni se promite binecuvântarea de a fi săraci cu duhul. Acest precept este atât de îndepărtat de înțelegerea umană încât mulți încearcă să vadă în cuvântul „duh” o interpolare de mai târziu și să explice aceste cuvinte ca o chemare la sărăcia materială și o respingere a beneficiilor lumești. Alții alunecă spre fanatism, înțelegând prin asta o chemare la sărăcie intelectuală, la o respingere a gândirii și la orice substanță intelectuală. Cât de simplu și clar sunt aceste cuvinte interpretate în contextul textelor Evangheliei! Sărac cu duhul este cel care-și dă sufletul prietenilor, oferindu-și duhul din iubire și nereținând nimic din comorile spirituale.  În zilele noastre, într-un context cultural marcat de existenţialismul ateu, se refuză iubirea creștină în numele libertăţii umane pure şi simple. Spune un personaj al lui J.-P. Sartre: „Nu mai există nimic în cer, nici Bine, nici Rău, nici vreo persoană care să-mi poată da ordine. […] Sunt un om şi fiecare om trebuie să-şi inventeze propriul drum” (Les mouches, Paris 1943, p. 134 şi urm.). Adevărata iubire caută caracteristica sa definitivă, iar aşa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusiv – „numai această persoană” – şi în sensul lui „pentru totdeauna”. Iubirea cuprinde totalitatea existenţei în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea vizează eternitatea.

Viaţa umană este o împletire de bine şi rău, de suferinţă nejustificată şi de bucurie şi frumuseţe, care în mod spontan şi irezistibil ne face să Îi cerem lui Dumnezeu acea lumină şi acea forţă interioare care să ne ajute în această viață şi să deschidă o nădejde care să meargă dincolo de golul nonsensului și de graniţele morţii. În timp ce religiile păgâne rămân o invocaţie care de pe pământ aşteaptă un răspuns din cer, creștinismul este Iubirea întrupată. De această iubire să ne apropiem ca „eu să mă cunosc pe mine şi ca eu să Te cunosc pe Tine” – noverim me, noverim te – Îi spunea lui Dumnezeu fericitul Augustin; „ca eu să mă cunosc pe mine pentru a mă smeri şi ca eu să Te cunosc pe Tine pentru a Te iubi”.

Hristos este dovada supremă a iubirii lui Dumnezeu faţă de om nu numai în sens obiectiv, în maniera unei garanţii neînsufleţite care se dă cuiva care este iubit, ci şi în sens subiectiv. Cu alte cuvinte, nu este numai dovada iubirii lui Dumnezeu, ci este Însăşi Iubirea lui Dumnezeu care a asumat o formă umană pentru a putea iubi şi a fi iubit din interiorul situaţiei noastre. Am putea parafraza că la început era iubirea şi „iubirea s-a făcut trup”. Avem în persoana lui Iisus o inimă care bate în adâncul inimilor noastre. Sfântul Apostol Pavel creează o expresie potrivită pentru această nouă modalitate a iubirii lui Dumnezeu, numind-o „iubirea lui Dumnezeu care este în Hristos Iisus” (Rom. 8, 39). Orice iubire a noastră faţă de Dumnezeu trebuie de acum să se exprime în mod concret în iubire faţă de Hristos, și aceasta pentru că orice iubire a lui Dumnezeu faţă de noi este, mai întâi, exprimată şi cuprinsă în Hristos.