Autor: Ieromonah Dr. Teofan Mada
Titlu: HARUL MÂNTUIRII LA FERICITUL AUGUSTIN
Anul apariţiei: 2010
Nr. de pagini: 368 pag.
ISBN: 978-606-92208-5-6
De la tradiţiile spiritualismului platonic şi ale antimaterialismului gnostic a fost împrumutată convingerea că spiritul uman derivă dintr-o uniune naturală cu principiul divin şi e atras către acest principiu, care transcende nu doar limitările lumii trupeşti, ci şi statutul persoanei ca fiinţă. Ca un prim pas către această uniune, ascetismul eliberează mintea de ataşamentul faţă de amăgirile şi plăcerile simţurilor. Contemplarea apropie fiinţa de Adevărul şi Unitatea neschimbate care sunt izvorul adevăratei fericiri. Acest mod de gândire a fost intermediat de Origen (185-254) şi s-a reflectat în scrierile contemporanilor mai în vârstă ai lui Augustin, Grigorie din Nissa (330-395) şi Ambrozie din Milano (339-397).
Cea de-a doua tradiţie afirmă că toate creaturile, chiar şi cele spirituale, sunt prin natura lor diferite de divinitate şi pot fi unite cu Dumnezeu numai printr-un exerciţiu al alegerii libere, prin care fiinţa se conformează voinţei divine. Omul care ascultă de bună-voie şi în totalitate poruncile lui Dumnezeu va fi recompensat printr-o intervenţie creatoare, în care Dumnezeu înalţă trupul către viaţa nemuritoare, confirmă voinţa în binele care a fost ales şi transformă spiritul, astfel încât toate dorinţele persoanei se împlinesc. Această tradiţie pune accentul pe trup şi refuză să limiteze speranţa fericirii supreme în minte sau în spirit. E posibil ca rădăcinile acestui punct de vedere să se găsească în insistenţa stoicilor asupra supunerii de bună-voie la voinţa divină ce guvernează universul. Forma sa creştină e vizibilă în scrierile lui Tertulian (160-220) şi Ciprian (m. 258).
Cel de-al treilea element provine din meditaţiile Apostolui Pavel despre lucrarea lui Dumnezeu şi tema iniţiativei şi libertăţii fiinţelor omeneşti. Exerciţiul uman al alegerii libere între bine şi rău nu e lipsit de îngrădiri şi nici autonom. Obiceiurile stabilite prin repetarea păcatului restrâng libertatea, iar controlul providenţial al lui Dumnezeu conduce chiar şi hotărârile şi faptele rele în anumite situaţii spre bunele ţeluri ale lui Dumnezeu. Comentatorii creştini ai lui Pavel au admis dependenţa credinţei umane de chemarea lui Dumnezeu şi a bună-voinţei de harul eliberator al lui Hristos. Astfel, Dumnezeu trebuie slăvit pentru reuşita eforturilor omeneşti. La Sfântul Ioan Gură de Aur întâlnim, ca o preocupare esenţială a gândirii sale, faptul că mântuirea noastră e chiar Slava lui Dumnezeu. Meditaţiile lui Augustin asupra scrierilor lui Pavel trec dincolo de această interpretare tradiţională, spre o înţelegere mai radicală, a necesităţii şi a eficienţei graţiei.
Aceste trei tradiţii şi-au adus contribuţii diferite la interpretările creştine timpurii ale raporturilor dintre graţia divină şi libertatea umană. Unele considerau că năzuinţa firească a spiritului uman către Dumnezeu este un semn al promisiunii divine că fiecare fiinţă va fi convertită în cele din urmă şi adusă pe calea mântuirii; altele afirmau că zădărnicirea acestei dorinţe este sursa unei suferinţe teribile a celor damnaţi, care sunt privaţi pentru eternitate de uniunea cu Dumnezeu pentru care au fost creaţi. Unii vedeau manifestarea liberei alegeri ca un proces de apropriere şi de dezvoltare a binelui cu care Dumnezeu a înzestrat fiinţa în procesul creaţiei; alţii îl vedeau ca o împlinire a sarcinilor prescrise pentru a câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu şi pentru a dobândi astfel calităţile necesare re-creaţiei, care ar transforma capacitatea de început a naturii umane. Majoritatea ortodocşilor au admis că Dumnezeu ajută fiinţa auto-determinată şi cooperează cu aceasta; câţiva au susţinut că Dumnezeu poate dirija o decizie în sensul dorit sau chiar determina o nouă orientare în fiinţa care înainte i s-a opus. (…)
După părerea noastră, Confesiunile lui Augustin, desigur cu valorile sale incontestabile, nu este o operă biografică în sens modern, ci a fost scrisă pentru a argumenta învăţătura sa despre graţie. Prin contribuţiile şi ale lui K. Holl, tonul importanţei Neoplatonismului în convertirea lui Augustin a dat mai multă atenţie originii ei creştine. Mai mulţi teologi (J. Norregard, R. Jolivet, E. König) au reacţionat împotriva estimării exagerate a influenţei Neoplatonismului. Nu este surprinzător, de aceea, că în multe studii recente despre învăţătura despre Dumnezeu a lui Dumnezeu, fundamentul neoplatonic a fost luat în considerare într-un mod imparţial şi pe un ton de acalmie şi a fost critic evaluat. „Aceasta nu înseamnă că chestiunea elenizării teologiei creştine, şi în particular a gândirii teologice a lui Augustin, este de aceea exclusă”. Noi suntem departe de a fi obţinut o limpezime despre modul în care mesajul biblic referitor la un Domn şi Dumnezeu al lui Israel şi Tată al lui Iisus Hristos a fost regândit în lumina filosofiei greceşti. Relaţia dintre teologie şi filosofie la Augustin e o discuţie care a început în Evul Mediu şi care continuă până astăzi.
În paginile care urmează, va apărea o imagine clară a soteriologiei lui Augustin şi vom descoperi totodată sursele învăţăturilor sale extraordinare. În primul rând, trebuie să îl avem în vedere pe Origen, apoi pe maniheeni, pe toţi aceia care, după cum vom vedea, converg spre platonismul lui Augustian pentru a produce, printre altele, ideea mântuirii asociate de obicei cu numele africanului. Pe tema păcatului „originar”, graţiei şi predestinării, Augustin va vorbi doar din prisma sa, având mărturia Părinţilor la îndemână, va fi clară disparitatea lui Augustin cu consensul lor.
