Spicuiri din confesiunile unui criminalist

Interlocutorilor mei mai tineri îmi place să le spun, atunci când sunt întrebat, că m-am născut în mileniul trecut, creându-le impresia că am o vârstă matusalemică. Sau poate o am?! (…) Nu pot decât să-i mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru zilele pe care mi le-a dat până acum pentru a-mi realiza țelurile propuse.
Vreau să precizez că lucrurile pe care le-am spus până acum, precum și cele ce urmează, nu au fost redactate pe baza unor jurnale, pentru că nu am ținut așa ceva, ci doar din memorie. Am ținut să prezint aceste lucruri deoarece fac parte dintr-o generație pe cale de dispariție și am avut o muncă pe care am desfășurat-o în anonimat. Noi, cei din criminalistică, nu ieșim în public decât cu prilejul cercetării la fața locului, la diferite evenimente, și rareori suntem chemați și în instanță pentru a da eventuale explicații suplimentare cu privire la expertizele criminalistice efectuate în cauzele în care s-au impus asemenea lucrări.
De altfel, în paginile următoare voi prezenta câteva cauze în care am lucrat personal sau împreună cu alți colegi, în colaborare, care cred că merită a fi cunoscute de public pentru a demonstra cu câtă atenție și meticulozitate trebuie să lucrezi uneori pentru a rezolva unele cazuri care par, la început, fără soluție.
Cei care am lucrat în domeniul tehnic avem un limbaj mai concis și mai exact, fără a înflori lucrurile, și de aceea nici aceste confesiuni nu vor fi stufoase.