Acatistul unui sfânt este un imn de laudă adusă lui Dumnezeu. Căci întru El și-au găsit bucuria și desăvârșirea sfințeniei, de-a lungul vieții lor, toți cei pe care îi cinstim ca pe niște sfinți. Cel care citește acatistul va trebui să țină seama că simpla citire a lui nu e suficientă, ci trebuie întregită de cunoașterea vieții sfântului.
Sfântul Atanasie Atonitul este unul dintre acei sfinți care, deși a avut o importanță covârșitoare pentru întreaga spiritualitate ortodoxă prin influența pozitivă exercitată asupra Sfântului Munte Athos, este, totuși, foarte puțin cunoscut. Faima și cinstirea sa cu greu depășesc granițele Sfântului Munte. Foarte puține Biserici îl au ca ocrotitor (noi nu cunoaștem decât două), iar acatistul său, de dată foarte recentă după stilul compoziției, l-am obținut după îndelungi căutări de la un părinte din România, care, la rândul său, l-a adus din Sfântul Munte. Moaștele sale sunt adânc îngropate în Biserica Marii Lavre (deși obiceiul de acolo este ca după un număr de ani să se scoată osemintele călugărilor și să se depună cu toată cuviința în osuare), la vedere nerămânând decât cârja de fier și crucea de fier pe care le purtase sfântul.
Viața Sfântului Cuvios Atanasie Atonitul este, așa cum ne spune autorul acatistului său, o pildă de împletire a lucrării „celor dinăuntru cu cele dinafară”. S-a născut prin anul 930 la Trapezunt, din părinți de bun neam, și fu numit Avramie la Sfântul Botez. Rămas orfan de mamă și de tată la puțină vreme după nașterea sa, a fost luat în grijă de o rudă a mamei sale, o călugăriță.
Conducător și îndrumător cu o autoritate incontestabilă, el se făcea, asemeni lui Hristos, slujitorul tuturor și acorda o atenție deosebită bolnavilor, ocupându-se el însuși de sarcinile care îi dezgustau pe ceilalți călugări. Îi considera pe leproși drept cea mai mare comoară a Lavrei și îi dădea în grija ucenicilor celor mai încercați.
Comunitatea organizată de Sfântul Atanasie, mai întâi limitată de către împărat la 80 de călugări, ajunse la 120 la sfârșitul vieții lui Atanasie și ea nu înceta să crească (va număra 700 în secolul XI). Sfântul rămânea însă pentru fiecare ca un părinte. Își încuraja călugării să lucreze cu mâinile lor pentru a evita trândăvia, mama tuturor viciilor, și le dădea exemplul său personal, fiind întâiul în lucrările cele mai dificile, care nu erau lipsite de cântecul psalmilor și de sarea Cuvântului dumnezeiesc. Îi învăța că scopul vieții călugărești în chinovie rămânea același ca și pentru sihaștri: „a se pregăti pentru iluminarea de către Duhul Sfânt, prin curățirea minții, sufletului și trupului” (Tipicul Sfântului Atanasie).
Într-o zi, un călugăr se duse la chilia unde se retrăsese Sfântul și îi văzu fața arzând ca o vatră. Mai întâi se dădu înapoi înspăimântat, dar când se apropie din nou, îl văzu radiind și înconjurat de o aură îngerească. Pentru că își trădă prezența țipând, Atanasie îi ceru să jure că nu va spune nimănui ceea ce văzuse. Această apropiere de Dumnezeu îi procură Sfântului o înțelepciune divină, atât în învățarea comunității, cât și în corectarea greșelilor călugărilor. Atunci când impunea fraților un canon, îl urma și el. Chiar dacă în public avea o atitudine austeră și oficială, când se afla cu ucenicii, în particular sau pentru o muncă în afară, era întotdeauna simplu, hazliu și de o mare blândețe.
A vindecat pe mulți bolnavi, după ce le-a aplicat plante medicinale pentru a ascunde puterea rugăciunii sale. Și mulți dintre cei care veneau să îi mărturisească păcate ce dăinuiau, precum mânia sau invidia, plecau de la el eliberați, după ce Sfântul îi atingea cu cârja sa pastorală spunându-i fiecăruia: „Du-te în pace, nu mai suferi de niciun rău!”
Sfântul Atanasie a strălucit în viața ascetică, în studiu, în rugăciune, în jertfa pentru binele obștesc, în administrarea mânăstirii ridicate de el, dar întru toate (chiar și după adormirea întru Domnul) vedem că îl însoțește smerenia și oroarea față de slava deșartă a lumii. În Biografia cuviosului se menționează următoarele: „Tradiția vie și neîntreruptă a mănăstirii spune că, pe când era încă în viață, cuviosul lăsase poruncă să nu fie dezgropat niciodată, poruncă ce a fost ținută cu sfințenie timp de multe secole. De asemenea, tradiția spune că, atunci când patriarhul Silvestru al Alexandriei a transformat Lavra din mânăstire idioritmică în mânăstire de obște (1574), a vrut, din evlavie, să deschidă mormântul cuviosului. După ce i-a convins pe părinți să cadă de acord, s-a apucat să sape, când deodată au țâșnit de acolo flăcări de foc, care i-au speriat cumplit pe patriarh și pe cei dimpreună cu dânsul. Îndată au renunțat a mai săpa. Și astfel, mormântul cuviosului a rămas intact până astăzi, așa cum poruncise sfântul părinte”.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi! Amin.
