DE CE

 

În una din zile trecute am auzit, probabil întâmplător, pe cineva din preajmă spunând, încetişor, cu tonul celui care ştie:

„es ist uns nicht gegeben zu wissen, warum Frevler in Wohllerghen und Gerehcte in Leiden leben“, ceea ce se poate traduce cam aşa: nu ne e dat să ştim de ce nelegiuitului îi merge bine şi dreptul trăieşte necăjit.

Mi-am amintit atunci că cineva demult, tare demult, parcă mi-a spus asemenea cuvinte într-o altă limbă, având atunci parcă alte note, melodia înţelesului fiind totuşi aceeaşi.

M-am întors la anii aceia, dorind să ştiu de unde vin vorbele şi, pentru a fi mai sigur, am căutat în vraful cărţilor de pe unul dintre pereţi cărticica aia veche pe care am deprins a preschimba pictura neagră a literelor în imaginile colorate ale cuvintelor, o carte pe care tata o luase de la bunici, care o aveau de la părinţi, care o găsiseră în casă când au venit după nuntă, hotărâţi să locuiască acolo, aşa cum le-au spus bătrânii.

Am găsit vorbele, dar am descoperit că mai erau şi altele, multe, mai altfel, mai nu ştiu cum. Le-am citit – recitit, mai bine zis – şi am observat atunci că în decursul anilor au fost mii de ocazii când, cu o personală mândrie, m-am folosit de ele. M-am gândit atunci că e păcat să nu le ştie şi alţii şi să nu le folosească pentru ei aşa cum am făcut-o şi eu pentru mine sau cei din jur. Mi-am zis să le scriu, nu ca spuse de mine – Doamne fereşte! – ci doar strecurate într-un alt tipar, încercând să îngân ca un amator melodia pe care tradiţia o ştie pe dinafară.

Am stat un pic pe gânduri, întrebându-mă, aşa cum am fost învăţat de dascăl, când am hotărât să iau în mână tocul, de ce şi mai ales pentru cine încerc să înşirui iarăşi, doar un pic altfel scrise, cuvintele rostite de câţiva bătrâni înţelepţi, atunci la începuturi, acum vreo 2000 de ani.

De ce şi mai ales pentru cine vrei să faci asta?

Mi-au răsunat atunci în urechi câteva vorbe, spuse demult în liniştea târguşorului devenit astăzi oraşul Roznov, Neamţ:

„Toate minunile acestei lumi se ascund în câte o mică istorioară”.

Aşa mi-am amintit de o istorioară pe care, ca toate poveştile, am auzit-o de copil, acolo undeva, unde toţi oamenii – sau aproape toţi – îşi încep viaţa, în satul copilăriei, spusă de acela care, aşa ca la toţi copiii – sau aproape toţi – te învaţă a buchisi primele cuvinte – tata.

Iată istorioara:

Când, la sfârşit, Moise a ajuns în cer, L-a văzut pe Cel care pe toate le-a creat împodobind încet şi cu migală literele cărţii sacre, dată cândva între munţi. Întrebat ce face, de ce şi pentru cine, Ziditorul a răspuns că într-o viitoare generaţie un muritor va şti din fiecare literă, desenată cu condeiul pe sulul de hârtie, să întruchipeze o filosofie a înţelesului ascuns în micul semn. Moise, curios, a cerut învoiala să vadă şi el pe acel cineva, lucru ce i-a fost promis.

În zilele unei alte generaţii, când înţeleptul aşteptat îşi trăia zilele lui, patriarhul Moise l-a vizitat o dată la şcoala ce avea şi, aşezat în ultimele rânduri, asculta. A fost surprins să observe că nu înţelege aproape nimic şi să fie copleşit de tăria argumentaţiei folosite. La întrebarea adresată unui şcolar mai curajos de la cine îşi ia autoritatea acestor aprige reguli, dascălul a răspuns:

הלכה למשה מסיני

– Hm… e o vorbă a lui Moise, de la Sinai.

 

Atunci, ca şi acum, bătrânul Moise a fost bucuros şi mândru.