Alexander Fodorac von Kugler
Sunt un inginer român, născut pe plaiurile moldoveneşti ale târgului de la poalele Ceahlăului, frumosul oraş Piatra Neamţ, în vara de după război a anului 1946, având ca tată un om ce şi-a închinat viaţa apărării ţării, ca ofiţer, şi o mamă care a deprins meşteşugul greu, dar frumos, de a apăra gândirea, învăţând pe alţii ca profesor.
După anii de ucenicie pe băncile liceale ale severelor, pe atunci, şcoli din capitala Banatului, vechea Timişoară, şi după isprăvirea celor cinci ani ai Politehnicii din oraşul de pe Bega, tânăr inginer mecanic, m-am alipit, entuziast, celorlalţi colegi ai generaţiei, robotind ani şi ani, alături de toată lumea, la îndeplinirea mulţimilor de îndatoriri pe care viaţa fiecăruia le aşază în faţă.
Am umblat, trimis de problemele meseriei sau de foamea de a vedea şi alte străine meleaguri, printr-o mulţime de ţări, adunând, încetul cu încetul, imagini ce vor fi mereu, la fel ca la toţi cei ce le au, amintiri ce nu pot fi de nimeni luate. Un învăţător de demult a spus: să aduni cât trăieşti ceva ce nu poate fi ars de foc sau dus de ape, nu poate fi înfulecat de fiare şi nici furat de lotri, ceva ce lumea largă cheamă „amintire”. Acest învăţător a fost Omar Khayyam şi vorbele astea, ca tot ce-a spus, au o mie de ani.
Actualmente pensionar, trăiesc pe meleagurile îndepărtate ale oraşului Heilbronn din Baden-Württenberg, încercând să descopăr nu ce este frumuseţea, ci ce înseamnă frumosul în aceste timpuri ca şi întotdeauna, urmând cercul, afurisit de rotund, al vieţii, de la Piatra Neamţului, din Dacia, la un vechi burg nemţesc din lume… Am găsit zguduitor de interesant să descopăr, după 55 – 60 de ani, că o carte pe care în anii 50 am învăţat să citesc şi să desenez şi pe care o am şi acum, a fost cumpărată de bunicul meu, ca student, la Esslingen am Nekar, oraş la doi paşi de locuinţa mea de azi, oraşul unde am fost întrebat, atunci, prima oară, dacă rămân şi am răspuns: în viaţă? DA.
Autorul,
Nordheim-Heilbronn, martie 2011
