Autor: Ramona Eremia

Titlu: SOPRANA DE COLORATURĂ ÎN TREI IPOSTAZE LIRICE: LUCIA DI LAMMERMOOR, ROSINA, LULLY

Anul apariţiei: 2007

Nr. de pagini: 95 pag.

ISBN: 973-86785-9-0

 

 

 

În urma parcurgerii celor două secţiuni ale cercetării, în acest moment se impun unele observaţii cu privire la tehnica vocală a sopranelor de coloratură. Aceste observaţii pot fi vazute, în consecinţă, ca nişte concluzii ale demersului personal, care vizează, în bună parte, şi experienţa de profesoară de Canto.

Sopranele de coloratură sunt astăzi principalele reprezentante ale belcanto – ului ornamental. Pe lângă o înzestrare naturală deosebită, care presupune o mare lejeritate în registrul acut (zona Si2 – Fa #3), ele trebuie să aibă şi o tehnică vocală pe măsura dificultăţilor pe care la au de învins atunci când abordează repertoriul clasic (Lucia di Lammermoor, Rosina, Oscar, Regina Nopţii etc.).

 

Tehnica vocală a sopranelor de coloratură

  1. Exerciţii pentru atacul sunetului. Tehnica “staccato”-ului

Atacul sunetului se face printr-o apropiere fermă a celor două corzi vocale. În urma închiderii glotei se realizează o coloană de aer, aflată sub presiune, care se sprijină la bază pe diafragmă şi vârf pe coardele vocale.

Acest sprijin al vocii pe coloana de aer este esenţial în emisia vocală de operă.

Deschiderea corzilor vocale (în urma unei comenzi cerebrale) eliberează coloana de aer, care, la trecerea printre corzile vocale, devine sunet vocal

De calitatea atacului depinde foarte mult calitatea sunetului emis, aşa-numitul timbru extravocalic, care are ulterior la trecerea sunetului prin cavităţile supraglotice generează timbrul vocii.

O succesiune de atacuri, succesive, pe aceeaşi vocală generează o serie de sunete întrerupte, numite sunete “staccato”. Staccato este un element de tehnică vocală frecvent folosit de către sopranele de coloratură.

Iată câteva vocalize pe care le-am folosit (cu succes) atât în pregătirea personală cât şi în lecţiile de canto pe care le-am predat studenţilor.

Vocalize pentru încălzirea vocii (Ex. 1)

 

Ex. 1

Vocaliza începe cu consoana “M” (un fel de “zumzet”) care permite sopranei să simtă sprijinul vocii “în mască”.

Vocala “I” determină o bună închidere a corzilor vocale. Prin intermediul vocalei “E” se trece la vocala “A” menţinând aceleaşi senzaţii de sprijin (appoggio) al vocii.

O vocaliză asemănătoare se desfăşoară pe un ambitus mai mare. Ambele vocalize se execută în zona centrală a vocii, căutând lejeritatea vocii. Vocalizele se transpun treptat pe diferite înălţimi ale sunetului, în sus şi în jos, în jurul sunetelor centrale ale vocii (acolo unde emisia vocală se face cu maximă uşurinţă). Ele sunt utile atât pentru încălzirea vocii, cât şi pentru a realiza o impostaţie corectă (“în faţă”) a vocii (Ex. 2).

 

Ex. 2

După 10 – 15 minute de încălzire a vocii urmează exerciţiile dedicate atacului sunetului (Ex. 3).

Ex. 3