Titlu: DE VORBĂ CU AMINTIRILE. Doamne, arată că exişti!

Anul apariţiei: 2005

Nr. de pagini: 192 pag.

Mai înainte de Vasile Tomoiagă

 

Fragment din carte

Filarmonica de Stat din Cluj era o instituţie de prestigiu. Orchestra simfonică avea un renume bun în ţară şi peste hotare, orchestra de muzică populară număra 24 de orchestranţi şi acum avea şi 4 solişti. Turneele, înainte de angajarea noastră, au fost mult mai plăcute. Se angajau solişti mari ca Ioana Radu, Ion Luican, Ştefan Lăzărescu, Rodica Bujor, Lucreţia Ciobanu, Mia Braia şi mulţi alţii. Eram la început şi fiecare din noi ne străduiam să fim la înălţime. Să mă scuze cititorii dacă nu am să descriu caracterul foştilor mei colegi, dar le las posibilitatea să o facă singuri, deoarece orice observaţie cât de mică, nefavorabilă, i-ar supăra. Şi cum nici un om nu este perfect, tăcerea îmi aparţine. De la soliştii cei mari am învăţat multe dar totuşi nu eram cunoscută decât în Transilvania, deşi Radio Bucureşti transmitea mereu melodiile mele. Acum se anunţa un mare spectacol transmis direct din televiziune şi se numea Dialog la distanţă. S-a făcut mult caz pentru acest spectacol şi au început intervenţiile de tot felul; persoane care nu au cântat niciodată pe scenă acum voiau să cânte. Prim secretar de partid pe judeţul Cluj era Maxim Bergheanu, care s-a ocupat personal de selecţionări. Au adus tineri şi vârstnici din toată regiunea Cluj, dar ce selecţionau azi mâine nu mai era valabil. Domnul Nicola şi Tudor Jarda au încercat să-l lămurească pe tovarăşul Bergheanu că ei, ca oameni de specialitate, mă recomandă pe mine. Dar el n-a fost de acord. Vorbind odată cu Silvia Popovici, soţia lui Bergheanu, mi-a spus de telefoane şi de răutatea oamenilor, căci a primit mai multe telefoane ca nu cumva să mă lase să cânt pe viu în spectacol, căci sunt soţie de deţinut politic. Spectacolul urma să aibă loc duminică, toate pregătirile au fost făcute, numai că din cei 40 de solişti care au fost audiaţi pentru muzică populară nu a fost selecţionat nici unul. La ora 12 noaptea, în pre-ziua spectacolului, aud bătăi în uşă. Era un individ trimis de domnul director Kovaci, care venise să mă cheme să mă prezint la teatru. Ajunsă la teatru, sunt introdusă în scenă. Aici observ că mai aveam o concurentă, o studentă care a fost recomandată de profesorul universitar Daicoviciu. Să cânte studenta, ordonă tovarăşul prim-secretar care se afla în lojă. Studenta s-a prezentat cu o melodie Strigătură la găină. După ce termină studenta, domnul profesor Ioan R. Nicola îmi spune să cânt pentru tovarăşul prim-secretar Bergheanu melodia Când şi-a pierdut ciobanul oile. Am uitat să spun că orchestra Filarmonicii de muzică populară era pe scenă de la ora 17, iar acum era ora 1 din noapte. Toţi erau obosiţi şi nervoşi, dar nu aveau ce face. Am început să cânt, dar după o jumătate de strofă îl aud pe tovarăşul prim că strigă prin microfon:  Gata, duceţi la tipar programul de sală! S-a ridicat şi a plecat. A doua zi s-a transmis în direct acest spectacol de amploare. Întrecerea era între Cluj şi Iaşi. Îmi amintesc de un nume celebru, Viorica Cortez, solistă de operă. Întrecerea era în toate compartimentele: operă, muzică uşoară, lieduri, solişti instrumentişti, muzică populară etc. Compozitorul Dariu Pop era angajat la Filarmonică folclorist la orchestra populară. Dimineaţă a venit la mine acasă, căci pe atunci nu aveam telefon şi-mi spune că-mi trebuie la costum o pălărie ca pe la noi. Uite, ţi-am adus una, îmi zice el şi-mi întinde pălăria. Te rog, ascultă-mă, costumul ardelenesc nu are farmec fără pălărie. După plecarea domnului Darie am început să-mi împodobesc pălăria cu tot ce aveam la îndemână şi a ieşit frumoasă. Deci, pentru prima oară a apărut pe scenă costumul năsăudean cu pălărie. Fireşte, după aceea toate ansamblurile au introdus pălăria la femei. Compozitorul Dariu Pop, care era din părţile noastre, a avut dreptate. Rezultatul a fost: Clujul a ieşit pe locul întâi, iar Iaşul pe locul doi. Comisia era la Bucureşti şi notele pentru fiecare interpret se transmiteau pe loc. Au mai avut loc asemenea manifestări, dar nu au avut rezonanţa celui dintâi. Cu timpul au devenit banale. Atunci s-au întrecut două centre culturale puternice, Clujul şi Iaşul. Eu din acest spectacol am avut numai de câştigat. Am devenit populară, iar când mergeam în turnee, lumea se interesa dacă a venit solista cu pălărie. Singură Ioana Radu se tot lega de pălăria mea, dar nici eu nu mă lăsam. O dată i-am spus: Doamnă Ioana, aţi fost în comisie şi a auzit toată ţara când aţi spus că regretaţi că nu există şi nota 11 şi trebuie să-mi daţi numai 10. Ei, aşa am gândit atunci – spune ea – dar acum nu pot să sufăr pălăriuţa asta înzorzonată şi am s-o pun pe foc. Fir-ar a dracului de pălărie, că ce bine te prinde!