Mai înainte de Vasile Tomoiagă 

În această epocă asistăm cu deznădejde la destructurarea atâtor practici rituale ancestrale, la schimbarea mentalităţii şi la părăsirea satelor, la înlăturarea a tot ceea ce a însemnat altădată universul rural, cu străvechile criterii care şi-au pierdut ascendenţa în ierarhia preferinţelor.
Acest lucru ne-a determinat să analizăm câteva dintre mutaţiile petrecute în cultura populară românească, urmare a procesului de modernizare şi a pătrunderii kitsch–ului până în cele mai îndepărtate colţuri ale tradiţiei noastre populare, să aducem evidenţe noi pentru problemele deja cunoscute.
În primele capitole teoretice ale lucrării prezentăm o sinteză a fenomenului kitsch, pe baza studiilor şi concluziilor cuprinse în lucrările unor cercetători consacraţi, cum ar fi: Gheorghe Achiţei, Victor Ernest Maşek, Abraham Moles, Gavril Máté, Matei Călinescu şi alţii.
Capitolul IV cuprinde o analiză sociologică a particularităţilor culturale ale societăţilor moderne, civilizaţia introducând diferenţierea între cultura populară, cultura specializată modernă şi cultura de masă; aceasta din urmă este un fenomen specific modernităţii, în care kitsch-ul cunoaşte o amplă dezvoltare, datorită mediocrităţii care caracterizează consumatorii acestui tip de cultură.
Capitolul V tratează aspecte ale poluării culturii populare, atât la nivel material (arhitectură, artizanat, port popular), cât şi spiritual (cântece, versuri şi obiceiuri populare).

Cuprins

I. Introducere
II. Kitsch-ul
1. „Curriculum vitae”
2. Etimologia termenului „kitsch”
3. Definirea kitsch-ului
4. Trăsăturile kitsch-ului
5. Apariţia kitsch-ului: factori şi condiţii favorizante
III. Ipostaze ale kitsch-ului
1. Omul-kitsch
2. Obiectul-kitsch
3. Universul-kitsch
IV. Structuri culturale în lumea modernă
1. Cultura populară
2. Cultura specializată modernă
3. Cultura de masă
V. Influenţele kitsch-ului în cultura populară
1. Arta naivă
2. Produse de factură artistică populară
3. Costumul popular
4. Arhitectura în mediul rural
5. Cântecul şi poezia populară
6. Obiceiurile populare
VI. Audiovizualul – cel mai important canal de transmitere a kitsch-ului
VII. Concluzii
Anexe
Bibliografie

 

Fragment din carte

Kitsch-ul este un termen internaţional care desemnează o categorie de creaţii estetice inferioare, respingătoare sau chiar dezgustătoare. Termenul „kitsch” a intrat în uz în anii 1860-1870, la München, desemnând producţia artistică ieftină, urmând ca în primele decenii ale secolului XX, „kitsch” să devină termen internaţional, de largă circulaţie. În lucrarea „Cinci feţe ale modernităţii”, Matei Călinescu face o analiză amplă a etimologiei acestui termen. Astfel, kitsch-ul ar putea veni din englezescul „Sketch”, însemnând „desen” sau „schiţă”, pronunţat greşit de artiştii din München şi destinat acelor desene ieftine, vândute turiştilor drept suveniruri. O altă origine a kitsch-ului ar putea veni de la verbul german „verkitschen” care înseamnă „a ieftini” în dialectul din zona Mecklenburg, sau „a degrada, a poci, a măslui”, deci a vinde cuiva altceva în locul lucrului cerut, a vinde un produs degradat, fără să i se observe defectele.

Şi Ludwig Giesz analizează în  „Fenomenologia kitsch-ului” originea acestui termen, ajungând la concluzia că el  provine din verbul german ”kitschen”, care înseamnă „a aduna mizeria de pe stradă” în regiunea de sud-vest a Germaniei, dar care înseamnă şi „a face mobilă nouă din cea veche”. Consacrarea termenului „kitsch” se leagă de un moment din istoria picturii germane, în care câţiva pictori münchenezi pun în vânzare primele apariţii ale picturii kitsch. Din acest motiv, termenul este asociat şi astăzi cu opere aparţinând în primul rând picturii.

Aceste trei ipoteze etimologice oferă kitsch-ului următoarea imagine: produs confuz, ieftin, care aduce a gunoi.

Tot în limba germană, ”kitsch-ul” are un număr de sinonime precum „schund” sau „trivial”, desemnând kitsch-ul literar. In limba franceză, „camelote” sugerează calitate slabă, „style pompier” desemnează în domeniul picturii un tip stufos, de prost gust. În engleza americană  întâlnim termenii „schlock” (marfă de calitate proastă şi ieftină) şi „schmaltz” (artă sentimentală, foarte ţipătoare). Termenul spaniol „cursi” şi  cel rusesc „poşlust” se apropie, la rândul lor de sensul prostului gust înglobat în kitsch, dar sunt departe de a acoperi întreaga arie a conceptului.

După Gilbert Highet, termenul „kitsch” are originea în verbul rusesc „kiciţia”, care înseamnă „a fi arogant, a-ţi da aere”, subliniindu-se astfel faptul că realizarea kitsch-ului nu este  întotdeauna uşoară.

Dintre toţi aceşti termeni,  „kitsch” este singurul care a primit un statut internaţional, echivalentul parafrazat cel mai răspândit fiind acela de pseudoartă sau artă surogat. Această formulă parafrazată împreună cu momentul apariţiei fenomenului ne arată clar legătura dintre kitsch şi artă. „Kitsch-ul – afirmă Moles – este indisolubil legat de artă…”;  „O fărâmă de kitsch există în orice fel de artă”, spune Broch,  „fiindcă în orice fel de artă există un minimum de convenţionalism, de dorinţă de a face pe placul clientului, de care nu este scutit nici un maestru”.